Archive | June 2012

ŞCOALA ROMÂNEASCĂ MODERNĂ !!!


ŞCOALA ROMÂNEASCĂ MODERNĂ – ESEU                                                        prof. master Radu-Alin BALAJ Şcoala Gimnazială Cheresig-Cefa    

           Societatea românească a avut propriul specific şi structură de-a lungul timpului şi în special după realizarea României Mari din 1918 până în zilele noastre când putem să discutăm de o formă organizatorică naţională cu obiective şi aspiraţii suficient de bine stabilite. Afectată de schimbările economice , politice , militare etc. ale epocii, societatea românească a căutat să-şi identifice propriile modele şi idealuri , să se sprijine şi să susţină instituţiile româneşti create cu atâta jertfă. Este bine cunoscut respectul  şi creditul oferit de români bisericii , armatei şi învăţământului românesc în special. Chiar dacă politicul a reuşit până în zilele noastre să dicteze sau să monopolizeze în privinţa devenirii şi intereselor naţionale după caz , impunând uneori într-un mod imperativ sistemului de învăţământ direcţiile principale în privinţa educaţiei naţionale , cadrele didactice indiferent de pregătirea lor au încercat de fiecare dată să-şi prezinte propria viziune şi să ţină la distanţă atât cât se putea totala implicare sau direcţiune a factorilor politici în cadrul complexului proces de învăţământ. În perioada interbelică învăţământului românesc i s-a reproşat un evident imobilism, tradiţionalism care aveau la bază învăţământul centrat pe propria personalitate şi pregătire a cadrului didactic. Rigurozitatea acestuia şi seriozitatea elevilor , viitori reprezentanţi şi personalităţi ai acestuia a oferit un succes deosebit acestui tip de învăţământ , dar cu toţii fie şi numai în parte nu susţinem total şi nici nu indicăm într-un mod deosebit acest tip de învăţământ. Perioada comunistă cu toate neajunsurile morale şi îngrădirile personale şi de grup impuse, a realizat sub aspect material , tehnologic sau profesional un important progres în privinţa învăţământului românesc. Bineînţeles criticile pot continua la infinit, deasemenea evoluţiile pozitive cu care contrastează , dar debutul Revoluţiei Române din 1989 ne-a aruncat într-o mult dorită epocă nouă în care fiecare român şi-a pus toate speranţele , aspiraţiile, visele, dorinţa de progres şi de libertate , erupte în plan imediat atunci şi urmate de iluzia posibilei lor realizări peste noapte. În cadrul acestor evenimente şi învăţământul românesc a fost pus în faţa unor situaţii şi cerinţe inedite, unele pe care nu dorea să le discute sau să le dea curs. Noua realitate postdecembristă , incomplet analizată sau descifrată , coroborată cu evoluţia tehnologică şi un flux de informaţii fără precedent , dublat de o ofertă de neimaginat până atunci în planul mass-media , a prins învăţământul românesc într-un moment de schimbare şi în mare măsură pe nepregătite. Într-o perioadă scurtă de timp întregul sistem de învăţământ trebuia pliat noilor cerinţe şi eficientizat pentru realizarea unei bune pregătiri a elevilor şi studenţilor. Acest fapt a condus într-un mod regretabil la imposibilitatea adaptării la noile cerinţe a unui segment sau procent a cadrelor didactice lucru care ar fi produs , zic eu , o importantă schimbare comportanmentală şi de personalitate din partea acestora având la bază noile tipuri de profit şi productivitate economică. Dincolo de gravele probleme ale societăţii româneşti , învăţământul a rămas constant în aprecierile pozitive ale populaţiei şi beneficiarilor şi un reper deosebit în cadrul valorilor perene naţionale. În acelaşi timp indiferent de guvernare cu toţii şi-au exprimat dorinţa reformării şi eficientizării acestuia , a îmbunătăţirii metodelor şi miloacelor didactice.      Din păcate toate aceste lucruri au avut loc la nivel declarativ în plan financiar învăţământul românesc nu a constituit în această perioadă o prioritate, retribuirea cadrului didactic deficitară, dezastruoasă chiar , iar faţă de perioada anterioară când Şcoala Românească rivaliza cu marile şcoli de vârf europene (aş enumera numai Cehia, Franţa etc.) sau mondiale (SUA, India, China) , în zilele noastre cu tot suportul tehnologic , metodologic, logistic, etc. şcoala românească este apreciată ca făcând parte din a doua jumătate a clasamentului european. Pregătirea elevilor şi profesioniştilor români a fost apreciată şi cel puţin în parte mai este la nivel mondial la superlativ. Această situaţie a trezit din interior şi unele suspiciuni întemeiate şi o autoevaluare din mers realizată din păcate de fiecare dată destul de superficial. Semnalele de alarmă şi criticile au venit din  toate domeniile , alături de propria autoanaliză a înalţilor reprezentanţi ai învăţământului românesc , consolidând grijile şi incertitudinile în privinţa dezvoltării tineretului românesc şi a consecinţelor pe care o poate avea aceasta. S-a scris foarte mult în această privinţă fiecare propunând, avansând propriile opinii şi viziune în ceea ce ar trebui să se realizeze sau să devină societatea românească. Nu mi-am propus o dezvoltare a problemelor învăţământului românesc şi nici o expunere a propriului punct de vedere în acest sens, deşi pot să spun că am unul. Dată fiind complexitatea acestui subiect mi-ar trebui un demers şi o expunere mult mai vastă imposibil de realizat acum, dar mărturisesc că am rămas impresionat de o scurtă analiză a situaţiei învăţământului românesc de pe blogul Şcoala Românească realizat încă din noiembrie,2007 la care subscriu şi pe care m-am hotărât să-l expun alăturat :            „Sistemul românesc de învățământ este în perpetuă “reformă” de 18 ani de zile. Pe de altă parte, școala postdecembristă a coborât pe ultimele locuri între sistemele europene de educație. Această realitate se datorează în primul rând faptului că școala continuă să nu fie centrată pe interesul elevului. Cei care dețin decizia par să trăiască într-o realitate proprie, diferită de cea în care există copiii, părinții, profesorii. Sunt elaborate programe, manuale, reglementări pentru oricine altcineva decât pentru elevii care ar trebui să beneficieze de ele.            Modele de urmat există în țările Europei din care oficial facem parte – ceea ce lipsește este voința de a le urma! Nimeni nu a dovedit, încă, voința reală de a reforma, astfel încât “reforma” a devenit, în timp, un cuvânt lipsit de conținut. Semnalele (unele disperate) dinspre copii, pãrinti, profesori, rãmân fãrã ecou acolo sus, în turnul de fildeș în care s-au izolat, comod, diriguitorii învãțământului românesc.           Școala trebuie să se întoarcă spre elev. Este rațiunea ei de a fi! Această Școală este finanțată de contribuabilul român și are ca scop declarat educarea copiilor României. Cu toate acestea, copiii României nu primesc educația egală la care au dreptul prin Constituție, fiind supuși unui mecanism care le afectează sănătatea, echilibrul afectiv, chiar viitorul. Copiii și părinții, dar și profesorii care au rămas fideli misiunii nobile de a fi dascăli, își doresc ca școala să fie locul în care elevii devin mai buni, mai drepți, mai pregătiți pentru viață.                  Ca părinți, avem obligația să veghem ca sistemul de învățământ, pe care îl finanțăm, căruia ne încredințăm copiii pentru a-i instrui și educa, să le ofere tot ceea ce le datorează: educație, informație, afecțiune, respect! Numai astfel ei vor aprecia, respecta și iubi școala, la rândul lor!”1(şcoalaromânească.wordpress.com, Şcoala cum este şi cum ar trebui să fie).

 Regăsim aici expuse încă de atunci „permanenta” reformă a învăţământului românesc , ignoranţa celor care deţin decizia , programele, manualele , modelele europene , semnalele disperate ale părinţilor şi necesitatea centrării acestui  învăţământ pe elev şi pe competenţele finale ale acestuia.                Îmbunătăţirea permanentă a materialului didactic , a evoluţiei  tehnologice , a dezvoltării metodelor şi mijloacelor didactice având ca scop final calitatea şi progresul procesului instructiv-educativ, informativ-formativ îndreptat către pregătirea elevilor nu a coincis întotdeauna cu interesul deosebit al educabililor din cauza mai multor factori pertubatori , nu neaparat malefici ale epocii contemporane traduşi într-o ofertă frapantă în toate domeniile care fascinează şi răpeşte din timpul tinerilor provocând de cele mai multe ori cheltuieli şi prea puţine efecte aducătoare de profit.              

            Urmărind un alt moment introspectiv, radiografic de mai târziu pe acelaşi blog am observat dezbătute sistematic câteva trăsături ale învăţământului românesc care se doresc reformate . Articolul este din martie 2009 şi surprinde preocuparea societăţii şi cadrelor didactice româneşti în această direcţie printr-un titlu deosebit de sugestiv : „Cele X maladii ale şcolii româneşti” . Sunt enumerate şi detalite numeroasele neajunsuri ale reformelor parţiale sau eşuate care au fost  iniţiate . Mi-aş permite să redau modul în care s-a concluzionat de către autori atunci : „ Considerăm esenţială reformarea reală a programei, în sensul reducerii gradului de dificultate şi a cantităţii de informaţie; de asemenea, diferenţierea programei începând cu clasa a V-a, în funcţie de abilităţile şi înclinaţiile copiilor, identificate prin teste psihologice şi evaluare continuă pe parcursul claselor I-IV. Acest lucru se întâmplă în sistemele educaţionale performante din Europa, în care deja din clasa a V-a copilul urmează un profil conform cu înzestrarea de la natură. În acest moment, gradul de dificultate a programei şcolare nu este adecvat vârstei copiilor şi dezvoltării lor individuale. De asemenea,programa nu este diferenţiată în funcţie de abilităţile şi interesele lor, ceea ce îi supraîncarcă inutil. Manualele alternative au devenit o cauză de dezechilibru şi o sursă de stress pentru copii! Este inadmisibil să se spună că “manualul nu este decât un auxiliar, de care profesorul poate nici să nu ţină seama – importantă este programa”. Elevul nu învaţă după programă! Copiii nu pot învăţa singuri câtă vreme nu e o legătură clară şi precisă între programă, manual, metode de predare şi capacitatea elevului de a se sprijini în manual atunci când învaţă acasă. Manualele alternative nu sunt acordate cu programa, şi nici disciplinele nu sunt acordate între ele! (Un exemplu: în clasa a VII-a, în semestrul I la fizică programa cere rezolvarea unor probleme ce presupun cunoştinţe de sinus, cosinus – aceste cunoştinţe, însă, sunt predate la matematică de abia în semestrul al II-lea! De cîţiva ani profesorii şi părinţii sesizează Ministerul Educaţiei cu privire la această necorelare, dar nu se schimbă nimic!) Un alt exemplu care arată gradul înalt de dificultate a programei şcolare: în clasa a VII-a, la începutul studiului chimiei, după o lună de zile elevii trebuie să rezolve probleme complicate cu diluţii şi concentraţii, iar după doar două luni de zile programa de chimie îi duce în studiul chimiei atomului, în loc să le ofere bucuria experienţelor din laborator şi cunoştinţe de bază. Este inversată, astfel, ordinea firească a procesului de învăţare: întâi trebuie însuşite şi consolidate elementele de bază, abia apoi elevului i se poate solicita asimilarea de informaţie cu grad mai ridicat de dificultate! Procesul de învăţământ se desfăşoară în sistemul: predat – tocit – ascultat – uitat. Atât programele şcolare, cât şi conţinutul manualelor nu permit profesorului libertatea de a-şi construi orele aşa cum ar dori. Sistemul românesc de învăţământ se bazează pe acumulare cantitativă, nu pe dezvoltarea de competenţe, nu stimulează în nici un fel creativitatea, abilităţile şi curiozitatea copiilor. Materii precum biologia, chimia, fizica se predau şi se învaţă la tablă – în şcoală nu se mai fac experimente. Astfel încât, indiferent despre ce materie e vorba, elevul ştie că primeşte o cantitate uriaşă de informaţie, de multe ori stufoasă, aridă, greoaie, şi se vede redus la un robot care trebuie să memoreze cât mai mult. Atât programa cât şi metodele de predare nu permit şcolii să fie un loc în care copilul să vină cu bucurie, ci unul în care e supus presiunii continue şi cerinţelor neadecvate, necorelate cu vârsta şi dezvoltarea individuală. În sistemele europene de învăţământ copiii nu se simt constrânşi să vină la şcoală, au cu profesorii o relaţie firească, liberă, există între ei şi profesori comunicare, elevii nu sunt stresaţi, nu merg la şcoală îngroziţi de cantitatea de materie pe care o au de tocit ori de frica pe care le-o inspiră un profesor atunci când le dă 2 sau 3 dacă n-au ştiut să răspundă la o întrebare. În multe ţări europene profesorii intră la ore fără catalog, procesul de învăţământ se desfăşoară sub forma unor discuţii libere cu elevii, aceştia nu sunt examinaţi prin ‘scoatere la tablă şi notare’, ci printr-o evaluare continuă a profesorului, cu metode proprii (de exemplu elevii care au o contribuţie constantă la discuţii primesc un număr mai mare de puncte). Există şi în România profesori dedicaţi, care au redus mult distanţa dintre catedră şi banca elevului, dar nu există o strategie generală clară pentru schimbare în această direcţie. Schimbarea trebuie să înceapă prin regândirea radicală a felului în care este elaborată programa şcolară, a felului în care sunt concepute manualele şi testele de evaluare, şi mai ales din corelarea gradului de dificultate a programei, manualelor şi testelor cu nivelul real de dezvoltare a copilului pe fiecare treaptă şcolară. Apoi, schimbarea ar trebui să continue cu o regândire a relaţiei profesor-elev, pe coordonatele unui nou tip de relaţie, comunicare şi înţelegere, nu frică şi presiune emoţională (ajungând până la abuz emoţional, psihologic şi chiar fizic). Elevii trebuie încurajaţi să vorbească liber, să spună ce gândesc, să intre într-un dialog în care primesc de la profesor cunoştinţe şi îşi mobilizează resursele intelectuale şi emoţionale pentru a-şi însuşi acele cunoştinţe. Într-o astfel de relaţie profesor – elev va exista în mod fundamental respect şi afecţiune de ambele părţi. SCHIMBARE REALĂ înseamnă: – Programă diferenţiată din clasa a V-a – Ghidarea elevului în funcţie de abilităţile şi înclinaţiile sale (doar astfel ‘evaluarea continuă’ are sens!) – Număr de copii în clasă: maxim 20 Programă şcolară şi conţinut de manuale acordate cu vârsta şi nivelul de dezvoltare”2(şcoalaromânească.wordpress.com, Cele X maladii ale şcolii româneşti).

.               Susţinând şi subscriind aproape în totalitate acestor dificultăţi şi probleme ale învăţământului românesc, concluzionând, pot să spun că faţă de şcoala tradiţională caracterizată de rigorism şi unilateralism , şcoala modernă românească a făcut reale progrese în planul tehnologic, al metodelor şi mijloacelor educaţionale ţinând cont de toate evoluţiile în domeniu şi de cerinţele societăţii moderne româneşti şi europene. Noua lege a învăţământului însă nu a corespuns aşteptărilor şi dilemele, dialogul frânt câteodată sau dezinteresul general conduc la o tergiversare şi o subfinanţare în domeniu. Să sperăm că în cele din urmă problemele vor fi depăşite înspre folosul tuturor , că vom reuşi să depăşim şi să învăţăm şi din experienţele negative chiar dacă un uşor scepticism trenează chiar şi în cercurile cele mai inovative.  

METODELE CLASICE (TRADIŢIONALE) ŞI METODELE INTERACTIVE MODERNE – scurtă analiză comparativă sub aspectul utilizării şi eficienţei


 METODELE CLASICE (TRADIŢIONALE) ŞI METODELE INTERACTIVE MODERNE – scurtă analiză comparativă sub aspectul utilizării şi eficienţei

prof. master Radu-Alin BALAJ

              Învăţământul românesc din ultimele decenii a încercat de numeroase ori să găsească răspunsurile cele mai adecvate şi prompte la tot ceea ce împiedică sau îngrădeşte elevul sau profesorul în încercarea sa de a obţine cele mai bune rezultate şcolare şi de a deveni un cetăţean de nădejde , o persoană educată şi cu o importantă conştiinţă civică. Din acest punct de vedere întreaga societate trebuie să reflecteze cu adevărat şi deasemenea trebuie luaţi în calcul atât de mulţi factori interni şi externi care la un moment dat pot şi cauzează ulterior atâtea neajunsuri şi neplăceri. Dincolo de ceea ce societatea mileniului trei consideră şi propune ca modern dintotdeauna a existat din partea cadrelor didactice preocuparea mai mult sau mai puţin amplificată de a utiliza cele mai adecvate metode, mijloace şi procedee din dorinţa de a obţine cât mai importante rezultate şcolare sau din dorinţa de a reuşi să insufle cât mai repede şi trainic tinerilor învăţăcei esenţa cunoştinţelor perene şi trainice.

Preocupările în acest sens există din cele mai vechi timpuri, am putea spune încă din epoca neolitică dacă nu şi mai vechi, dar în epoca antică în fiecare stat, regat sau civilizaţie antică au existat oraliceşte sau chiar prin reflecţii filosofice scrise numeroase dezbateri şi expuneri de convingeri în privinţa modului în care fiecare considera ca utilă , necesară sau optimă realizarea unui act didactic eficient şi sănătos tineretului sau adulţilor. Pietricelele , beţişoarele , sculpturile sau picturile murale din sactuare au fost tot atâtea exemple de material didactic utilizat în acele perioade1. Din secolul al XVII-lea ilustraţiile din cărţi au constituit un mod deosebit de a dezvălui şi exemplifica ceea ce se dorea transmis, iar în România , Gh. Asachi în secolul al XIX-lea dând dovadă de tact pedagogic, de intuiţie şi inovativitate, realizează primele hărţi şi tablouri istorice şi geografice care au condus cu adevărat la dezvoltarea şi îmbogăţirea cunoştinţelor la materiile respective2. Începând cu ultimele decenii ale secolului XIX şi în secolul XX pentru comunicarea cunoştinţelor sau folosit diverse materiale cu mesaj informaţional (software) şi echipamente tehnice(hardware) care reuşeau să redea iniţial pe cale auditivă , apoi vizuală , iar ulterior pe cale audio-vizuală ceea ce constituia mesajul sau informaţia , din a doua jumătate a secolului XX reuşindu-se un set de mijloace didactice care aduceau faţă în faţă elevul cu maşina într-o colaborare directă3. În zilele noastre aceste mijloace s-au diversificat foarte mult având la bază computerul şi proiectorul , reuşindu-se succese de necontestat având la bază noile tehnologii.

              După cum se ştie şi a fost semnalat de numeroase ori, termenul de metodă în sine provine şi derivă din cuvântul grecesc methodos cu sensul bine definit de drum, cale înspre atingerea unui scop.Cursul de Pedagogie al Universităţii din Bucureşti defineşte metoda ca „ o cale de optimizare a acţiunii de predare”4 care presupune o modalitate de lucru, o anumită strategie didactică şi care oferă elevilor posibilitatea de a-şi însuşi noţiuni, cunoştinţe , deprinderi , capacităţi. Activitatea didactică se desfăşoară în baza unor finalităţi, este expusă prin intermediul unui sistem de metode şi procedee, apelează la o serie de mijloace tehnice de realizare, iar rezultatele sunt verificate şi evaluate prin strategii specifice. Curriculum-ul şcolar integrează toate aceste componente, dintre care o poziţie centrală revine metodelor care fac posibilă atingerea performanţelor şi finalităţilor educaţionale.

            Opinia împărtăşită în mai multe lucrări şi foarte bine sintetizată în lucrarea lui Ştefan Păun este acea că metodele de învăţământ reprezintă o modalitate de lucru selectată de profesor pe anumite criterii şi în funcţie de anumite condiţii şi utilizată la lecţii şi în activităţile şcolare sau extraşcolare cu ajutorul elevilor , în beneficiul elevilor , în deplină concordanţă cu anumite obiective care presupun cooperarea profesor-elev, elev-elev, în scopul realizării învăţării , implicând deasemenea procedee selecţionate pentru asimilarea cunoştinţelor şi stimularea creativităţii5.

            Metodele şi mijloacele didactice tradiţionale , deloc de neglijat , şi-au demonstrat de-a lungul timpului neajunsurile , lipsurile şi o eficienţă medie , chiar scăzută atunci când discutăm de performanţele şcolare absolute. Datorită condiţiilor de viaţă din perioada interbelică şi chiar comunistă numeroase unităţi şcolare s-au sprijinit pe acest mod de realizare a educaţiei şcolare , perpetuându-se în acelaşi timp într-un mod nesănătos absolutismul didactic de cele mai multe ori proclamat şi întruchipat de cadre didactice slab pregătite , dar existând şi numeroşi profesori deosebit de pregătiţi care prin virtutea evenimentelor au adoptat un stil autoritar având la bază temperamentul propriu. Observăm astfel că într-un mod de netăgăduit relaţia dintre profesor şi elev este o componentă importantă inclusiv a tipului de învăţământ pus în discuţie, deşi se cunosc ataşamente şi afectivităţi deosebite , relaţii de prietenie impresionante elev-profesor încă din antichitate sau Evul Mediu. Cu un rol deosebit în dezvoltarea personală sau de grup , după cum remarca şi André de Peretti , învăţarea are ca suport deosebit relaţia dintre elevi şi profesori şi lumea exterioară6 . Rigorismul învăţământului clasic , tradiţional, bazat în forma lui cea mai extremă pe climatul glacial al relaţiei profesor – elev , pe stilul autoritar promovat de cadrul didactic, pe prezentarea neînsufleţită sau unilateral dramatică a faptelor , fără existenţa unui dialog real profesor -elev sau a pluralismului opiniilor , deasemenea printr-o evaluare scrisă sau orală rigidă fără ajustări sau compromisuri a fost în măsură într-un mod neaşteptat , am spune , să aducă succese importante pe calea achiziţiilor şi cunoştinţelor elevilor, făcând cunoscută şcoala românească în epoca interbelică şi comunistă în întreaga lume. Ar fi interesant de studiat sau de analizat efectul acestei strategii în plan militar ştiut fiind faptul că în acele timpuri societatea era „tributară” domeniului militar fără de care până în zilele noastre fiecare stat se consideră ameninţat. Răceala prezentării faptelor sau încorsetarea exprimării şi creativităţii juvenile sau adolescentine contravine însă majorităţii indicaţiilor şi opiniilor de top ale pedagogilor zilelor noastre. Rămân însă indispensabile o parte a acestor metode clasice sau tradiţionale prin profunda lor aplicabilitate practică şi prin rezultatele oferite. Din acest punct de vedere putem admite necesitatea unei coexistenţe sau coabitări a metodelor şi mijloacelor clasice,tradiţionale cu cele moderne. Constatându-se acest fapt numeroase lucrări din străinătate şi din România scot în evidenţă diferitele aspecte ale acestei importante manifestări didactice moderne , a acestei inflorescenţe metodologice. Metodele tradiţionale, clasice sunt acceptate unanim ca fiind cele cu un pronunţat caracter oral ca şi : povestirea, explicaţia şi prelegerea şcolară, lucrul cu manualul, exerciţiul. Ele pot să apară în formă „pură” , dar recent se împleteşte cu alte metode mai moderne ca şi conversaţia sau demonstraţia în funcţie de materia la care este utilizată7 .

      ” Metodele activ-participative pun accent pe învăţarea prin cooperare, aflându-se oarecum în antiteză cu metodele tradiţionale de învăţare. Educaţia pentru participare şi democraţie face parte din gama noilor educaţii, care reprezintă cel mai pertinent şi mai eficient răspuns al sistemelor educative la imperativele generate de problematica lumii contemporane. Prin participare, elevii îşi pot exprima opţiunile în domeniul educaţiei, culturii, timpului liber, pot deveni coparticipanţi la propria formare. Elevii nu sunt doar un receptor de informaţii, ci şi un participant activ la educaţie.În procesul instructiv-educativ, încurajarea comportamentului participativ înseamnă pasul deosebit de la „a învăţa” la a „învăţa să fii şi să devii”, adică pregătirea pentru a face faţă situaţiilor, dobândind dorinţa de angajare şi acţiune. Principalul avantaj al metodelor activ-participative îl reprezintă implicarea elevilor în actul didactic şi formarea capacităţii acestora de a emite opinii şi aprecieri asupra fenomenelor studiate. În acest mod, elevilor le va fi dezvoltată o gândire circumscrisă abilităţilor cognitive de tip superior, gândirea critică. Aceasta reprezintă o gândire centrată pe testarea şi evaluarea soluţiilor posibile într-o situaţie dată, urmată de alegerea rezolvării optime pe baza argumentelor. A gândi critic înseamnă a deţine cunoştinţe valoroase şi utile, a avea convingeri raţionale, a propune opinii personale, a accepta că ideile proprii pot fi discutate şi evaluate, a construi argumente suficiente propriilor opinii, a participa activ şi a colabora la găsirea soluţiilor. Principalele metode de dezvoltare a gândirii critice sunt: Gândiţi, lucraţi în echipă, comunicaţi; Termeni-cheie iniţiali; Ştiu-vreau să ştiu-am învăţat; metoda Sinelg; metoda Mozaic; Cubul; Turul Galeriei; Elaborarea unui referat/eseu; Brainstormingul, Jurnalul în trei părţi; Tehnica predicţiei; Învăţarea în grupuri mici; Turneul între echipe; Linia valorilor, Metoda Philips 6-6 etc.

            Pentru ca învăţarea prin cooperare să se bucure de un real succes, se impune respectarea unor reguli. Literatura de specialitate relevă faptul că, pentru ca elevii să fie dispuşi să lucreze în echipă, se impune respectarea a două condiţii: asigurarea unui climat pozitiv în clasă; formularea unor explicaţii complete şi corecte asupra sarcinii de lucru, astfel încât aceasta să fie înţeleasă de toată lumea.

              În vederea asigurării unui climat pozitiv în sala de clasă este necesar ca elevii să aibă impresia că au succes în ceea ce fac. Factorii care asigură succesul într-o clasă sunt: formularea de expectanţe pozitive faţă de elevi; utilizarea unor strategii de management educaţional eficient; stabilirea de obiective clare şi comunicarea acestora elevilor; valorificarea la maxim a timpului destinat predării; evaluarea obiectivă”8.

Conţinuturile , formele de organizare a activităţilor de predare-învăţare şi metodele didactice sunt într-o permanentă interdependenţă. Tehnologia didactică presupune un mod ştiinţific de proiectare , realizare şi evoluţie a lecţiei9. Capitolul „Pentru sau contra pedagogiei” al lui André de Peretti subliniază într-un mod magistral: „ Problema conţinuturilor învăţământului şi cea a metodelor de natură a le asigura transmiterea de către elevi diferiţi ca temperament şi ca mediu (de provenienţă- n. tr.) face obiectul întrebărilor anterioare , al disputelor fără sfârşit şi al conflictelor legate de confuzia noastră obişnuită. Conservatorism crispat sau progresism exaltat , declaraţii absolutiste sau temporizări relativiste , elitism sau democratism , pesimism vizavi de elevi sau de studenţi , apărări ale ştiinţelor şi tehnicii , uniformitatea autoritară şi iacobină sau pluralism girondin , clasicism sau baroc , între altele , nu încetează să inspire în mod contradictoriu educatorii şi cercetătorii ca şi pe responsabilii ierarhici”10.

          Multitudinea metodelor de învăţământ este ilustrată în majoritatea lucrărilor de specialitate , în 1980 existând peste optzeci (80) de clasificări ale acestor metode şi tot atâtea abordări didactice11. Dorind crearea situaţiilor optime de învăţare , profesorul are îndatorirea modernizării şi oferirii unui caracter dinamic, flexibil , deschis spre înnoire şi inovaţie şi permiţând manifestarea creativităţii12 . Disputa dintre profesorii de istorie, transpusă şi în planul elaborării conţinuturilor uneori, în privinţa tradiţionalismului sau modernismului manifestărilor sau metodelor nu poate fi tranşată definitiv după cum am mai subliniat anterior într-o singură direcţie. Lecţia de istorie este realizată aşadar în totalitate sau aproape în totalitate printr-o îmbinare a metodelor sub ceea ce este cunoscut sub numele de clasic şi modern în predarea istoriei13.

              Ne exprimăm speranţa şi în unele situaţii convingerea că de la caz la caz vom reuşi fiecare să găsim cele mai bune soluţii la frământările noastre şi la situaţiile întâlnite în timp util, având în vedere cele expuse în aceste pagini la care adăugăm experienţele personale şi cerinţele învăţământului modern sau necesitatea de reformare a învăţământului românesc.

1Istoria învăţământului din România (coord. Ştefan Pascu) , vol. I, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1983, p.44

2Ion Zainea, Predarea şi învăţarea istoriei, Asociaţia Cultural-Ştiinţifică Adsumus, Oradea, 2001, p. 157

3Idem, Ibidem

4Curs de Pedagogie, Universitatea dinBucureşti, p. 178

5Ştefan Păun, Didactica istoriei, Editura Corint, Bucureşti, 2007, p. 115

6André de Peretti, Educaţia în schimbare, p.45

7Constantin Cucoş, Psihopedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 2009, p. 348

8 Dumitru, I., Dezvoltarea gândirii critice şi învăţarea eficientă, Editura de Vest, Timişoara, 2001

9Ioan Jinga, Elena Istrate, Manual de pedagogie, p. 258

10André de Peretti, op.cit. , p. 36

11Ştefan Păun, op.cit., p.118

12Idem,Ibidem

13André de Peretti, op.cit., p.37

Centenar Caragiale !!!


Se împlinesc în acest an o sută de ani fără, nelipsitul altfel, I.L. Caragiale. Tot pe nesimţite acest centenar este sărbătorit doar pe alocuri prin România şi asta nu face decât să confirme o anumită insensibilitate a numeroşi concetăţeni faţă de cultura naţională. Sunt deasemenea 160 de ani de la naşterea marelui dramaturg român.Am întâlnit întâmplător evenimentul sărbătorit în Germania de către Institutul Cultural Român de acolo şi aprecierile în Germania ,nu numai din partea românilor, au fost la superlativ şi au curs râuri-râuri. Am fost cât se poate de tăcut în această privinţă încercând să văd dacă e doar o impresie sau chiar dezinteresul sau necunoştinţa se vor manifesta de la ….”vlădică până la opincă”. Nu am cunoştinţa ca acest eveniment să se fi sărbătorit într-un mod special nici măcar în şcolile de profil. O minimă dojană adresez pe această cale inclusiv artiştilor şi oamenilor de cultură români. Nu doresc să-mi fie luată în nume de rău.Deasemenea nu doresc să se creadă că am pretenţia că sunt mai literat decât dumnealor, nici măcar nu mă consider unul……Bineînţeles “pe undeva”……,nu spun pe unde, nu spun cine……persoane mai mult sau mai puţin importante, s-a ridicat o statuie…..”160 de ani de eternitate”, am ascultat şi câteva emisiuni radiofonice deosebite pe această temă. D..aar, mă întreb ca cetăţean român , care am obţinut cu maxime eforturi şi pierdere de timp , minime funcţii şi drepturi salariale în România de care fără nicio problemă au beneficiat persoane …….”din lumea mare”  , cum e posibil ca o astfel de personalitate marcantă, mondială, dacă nu chiar cardinală , dar relativ definitorie a culturii româneşti, să nu beneficieze la împlinirea centenarului de la decesul său de comemorări şi manifestări solemne naţionale ?!?! Deasemenea , noi cetăţenii de rând suntem obişnuiţi cu numeroasele jocuri de culise şi având simţul umorului şi credinţa în Dumnezeu ne mărginim la a zâmbi şi a constata că această critică caragielinească nu a lecuit pe cei cu ambiţii păguboase . Sunt convins că unii îl cunosc mai bine de pe bancnota de 100 lei ! Suntem însă în an electoral – 2012…….De acest lucru nu s-a uitat…..I. L. Caragiale este actual şi păstrat în amintirea celor trecuţi de cele două milenii de la Hristos fie şi numai prin atât…..!!! 


Centenar CARAGIALE !


Se împlinesc în acest an o sută de ani fără, nelipsitul altfel, I.L. Caragiale. Tot pe nesimţite acest centenar este sărbătorit doar pe alocuri prin România şi asta nu face decât să confirme o anumită insensibilitate a numeroşi concetăţeni faţă de cultura naţională. Sunt deasemenea 160 de ani de la naşterea marelui dramaturg român.Am întâlnit întâmplător evenimentul sărbătorit în Germania de către Institutul Cultural Român de acolo şi aprecierile în Germania ,nu numai din partea românilor, au fost la superlativ şi au curs râuri-râuri. Am fost cât se poate de tăcut în această privinţă încercând să văd dacă e doar o impresie sau chiar dezinteresul sau necunoştinţa se vor manifesta de la ….”vlădică până la opincă”. Nu am cunoştinţa ca acest eveniment să se fi sărbătorit într-un mod special nici măcar în şcolile de profil. O minimă dojană adresez pe această cale inclusiv artiştilor şi oamenilor de cultură români. Nu doresc să-mi fie luată în nume de rău.Deasemenea nu doresc să se creadă că am pretenţia că sunt mai literat decât dumnealor, nici măcar nu mă consider unul……Bineînţeles “pe undeva”……,nu spun pe unde, nu spun cine……persoane mai mult sau mai puţin importante, s-a ridicat o statuie…..”160 de ani de eternitate”, am ascultat şi câteva emisiuni radiofonice deosebite pe această temă. D..aar, mă întreb ca cetăţean român , care am obţinut cu maxime eforturi şi pierdere de timp , minime funcţii şi drepturi salariale în România de care fără nicio problemă au beneficiat persoane …….”din lumea mare”  , cum e posibil ca o astfel de personalitate marcantă, mondială, dacă nu chiar cardinală , dar relativ definitorie a culturii româneşti, să nu beneficieze la împlinirea centenarului de la decesul său de comemorări şi manifestări solemne naţionale ?!?! Deasemenea , noi cetăţenii de rând suntem obişnuiţi cu numeroasele jocuri de culise şi având simţul umorului şi credinţa în Dumnezeu ne mărginim la a zâmbi şi a constata că această critică caragielinească nu a lecuit pe cei cu ambiţii păguboase . Sunt convins că unii îl cunosc mai bine de pe bancnota de 100 lei ! Suntem însă în an electoral – 2012…….De acest lucru nu s-a uitat…..I. L. Caragiale este actual şi păstrat în amintirea celor trecuţi de cele două milenii de la Hristos fie şi numai prin atât…..!!! 

1 IUNIE – ZIUA COPILULUI – 2012 !


1 Iunie – Ziua Copilului – 2012 !!!

Posted on June 2, 2012

Ziua Internaţională a Copilului este sărbătorită în fiecare stat de pe mapamond , fiecare naţiune arătându-şi astfel ataşamentul şi afecţiunea faţă de această categorie de vârstă deosebit de sensibilă şi importantă pentru întreaga lume. Acest mare eveniment mondial a beneficiat de o atenţie deosebită încă din perioada interbelică (1925) când la Geneva la Conferinţa Mondială pentru Protejarea şi Bunăstarea Copiilor , 54 de ţări prin reprezentanţii lor au adoptat Declaraţia pentru Protecţia Copilului . Combaterea exploatării sau folosirii copiilor în scopuri neortodoxe a constituit o preocupare specială a fiecărui stat sau guvern democratic sau occidental. Fiecare ţară sărbătoreşte în zilele noastre Ziua Copilului într-o zi a anului respectiv, în jur de 30 de state dintre care unele cele mai importante ale lumii (SUA , China, Germania , inclusiv România) sărbătoresc această zi pe data de 1 Iunie. Deasemenea o grijă specială acordă evenimentului fiecare unitate şcolară din România , organizându-se diferite concursuri distractive, premii, jocuri, etc..LA MULŢI AAAAANI ! tuturor copiilor lumii , multă sănătate, mult optimism şi creativitate !

1 IUNIE – ZIUA COPILULUI – 2012 !!!


Ziua Internaţională a Copilului este sărbătorită în fiecare stat de pe mapamond , fiecare naţiune arătându-şi astfel ataşamentul şi afecţiunea faţă de această categorie de vârstă deosebit de sensibilă şi importantă pentru întreaga lume. Acest mare eveniment mondial a beneficiat de o atenţie deosebită încă din perioada interbelică (1925) când la Geneva la Conferinţa Mondială pentru Protejarea şi Bunăstarea Copiilor , 54 de ţări prin reprezentanţii lor au adoptat Declaraţia pentru Protecţia Copilului . Combaterea exploatării sau folosirii copiilor în scopuri neortodoxe a constituit o preocupare specială a fiecărui stat sau guvern democratic sau occidental. Fiecare ţară sărbătoreşte în zilele noastre Ziua Copilului într-o zi a anului respectiv, în jur de 30 de state dintre care unele cele mai importante ale lumii (SUA , China, Germania , inclusiv România) sărbătoresc această zi pe data de 1 Iunie. Deasemenea o grijă specială acordă evenimentului fiecare unitate şcolară din România , organizându-se diferite concursuri distractive, premii, jocuri, etc..LA MULŢI AAAAANI ! tuturor copiilor lumii , multă sănătate, mult optimism şi creativitate !