Marcus Aurelius : Politica Imperială (Internă şi Externă) !


Moartea colegului său de domnie l-a adus pe Marcus Aurelius în poziţia de unic conducător al Imperiului Roman. El a intrat în “Cetatea celor 7 coline” singur şi nu a rămas foarte multă vreme. A rămas la Roma doar câteva luni reuşind să-şi răsplătească rudele cu onoruri şi pregătind cu minuţiozitate confruntările cu barbarii de la Dunăre.”În acest răstimp au fost create două regiuni noi ( a II-a şi a III-a Italica ), precum şi multe trupe auxiliare care poartă în titulatura lor numele de Aurelia1. Istoricul Dio Cassius confirmă că Marcus Aurelius “şi-a pus la mezat în Forul lui Traian podoabele imperiale. Astfel şi-a vândut cupele de aur, de cristal şi de murin, vasele regale, îmbrăcămintea de mătase ţesută cu aur a soţiei sale şi chiar pietrele preţioase pe care le găsise în mare cantitate în tezaurul secret a lui Hadrianus. A durat această vânzare două luni şi a încasat atâta aur, încât a dus mai departe şi a terminat războiul cu marcomanii. Dorind să aibă cât mai mulţi ostaşi şi aflându-se în criză de luptători a înrolat în rândul trupelor sale “chiar şi pe piraţii din Dalmaţia şi din Dardania, apoi tineri germani, care să lupte împotriva germanilor” 2.

120px-Marco_Aurelio_bronzo

Marcus Aurelius a părăsit Roma în toamna anului 169 e.n. după ce pusese la punct în detaliu întregul resort al contraofensivei împotriva cvazilor şi marcomanilor de la Dunăre. Era ajutat în această contraofensivă de anvergură de generali străluciţi care suplineau nepriceperea , cunoştinţele militare sumare ale împăratului. Marcus Claudius Fronto, guvernatorul Daciilor şi a Moesilor, P. Helvius Perdinax, M. Macrinius Vindex, prefectul pretoriului, Tib. Claudius Pompeianus, noul ginere al împăratului, căsătorit cu Lucilla, văduva lui Lucius Verus, erau principalele persoane de vază şi cu adevărat pricepute şi destoinice pe care Marcus Aurelius se baza într-un mod deosebit. Între anii 169 -174 s-a desfăşurat un război deosebit de sângeros , pentru romani ,cât şi pentru germani. Teritoriul era vast şi aproape în totalitate greu accesibil, făcând deosebit de grea înaintarea romanilor şi incertă temeinicia poziţiilor dobândite şi în acelaşi timp favoriza atacurile , retragerile rapide ale germanilor care erau obişnuiţi cu condiţiile oferite de relief si climă. În grija împăratului erau şi problemele de la sudul Dunării unde bolile şi foametea începeau să sălăşluiască şi să facă victime numeroase.

“ Atacul combinat germano-sarmat din 170, îndreptat asupra Daciei Moesiei Superioare, le-a adus romanilor un mare dezastru. Acum îşi pierdu viaţa Claudius Fronto luptând eroic în fruntea armatelor celor două provincii în care el funcţiona ca guvernator. Înlocuitorul lui Fronto reuşi numai cu ajutorul lacringilor, pe atunci aliaţi ai Romei, să elibereze Dacia de cetele prădalnice ale barbarilor.

Marea ofensivă nord- dunăreană a împăratului a fost deschisă în anul 171 prin invadarea teritoriilor locuite de cvazi, marcomani şi iazigi. Pentru studiul mersului acestei campanii, de astă dată ne stau la îndemână pe lângă puţinele informaţii scrise, ca izvor preţios, relieful Columnei lui Marcus Aurelius din Roma. La Carnuntum( Petronell, în apropiere de Viena ) s-a stabilit cartierul general al operaţiilor. Dunărea a fost trecută , ajungându-se pe teritoriul barbar prin mai multe puncte, nu fără unele pericole, cum a fost dezastrul şi moartea lui Macrinius Vindex. Scenele Columnei lui Marcus ne dau multe detalii preţioase ale campaniei. Ca şi Traian odinioară, Marcus a înaintat cu multă prudenţă în ţara duşmană ţinând discursuri de îmbărbătare soldaţilor şi aducând solemne sacrificii zeilor războiului. Invadatorii au făcut ţara duşmană una cu pământul, trecând prin foc şi sabie satele, casele şi pe captivii barbari. Cruzimea romană a fost explicată prin rezistenţa inamicului în toate anotimpurile şi locurile, pe malul apelor, în văi strâmte, în păduri întunecoase unde localnicii luptau cu bărbăţie”3.

columna-lui-marcus-aurelius-la-roma

Dio Cassius ne povesteşte mai multe lucruri interesante cu privire la situaţia armatelor romane în acest război, aflând de asemenea şi despre creştinii care nu erau deci nişte necunoscuţi nici în timpul lui Dio Cassius, dar nici în timpul lui Marcus Aurelius: “Tradiţia istorică nu pomeneşte nimic despre vreun interes arătat de Marcus Antoninus fată de magi şi de practicile lor. Marcus Antoninus avea o compania alcătuită din soldaţi veniţi din Melitene. Toti aceştia erau creştini. În timpul luptelor, prefectul pretoriului venind la Marcus Antoninus, căci împăratul era adânc îngrijorat de situaţia creată şi plin de temeri pentru soarta întregii armate, i-a comunicat pe cât se povesteşte, ca aşa numiţii creştini obţin orice prin rugăciunile pe care le înalţă. I-a mai spus că printre trupele angajate în luptă se afla o companie întreagă alcătuită din oameni din aceasta credinţă. Marcus Antoninus, bucuros de aceasta veste, le ceru să implore divinitatea în care credeau. Aceasta, îndeplinindu-le de îndată ruga, îi lovi pe duşmani cu trăznetul şi îi copleşi pe romani cu bunătate, trimiţându-le ploaia. Foarte impresionat de cele petrecute, împăratul îi cinsti pe creştini printr-un decret şi numi legiunea “Fulminans”. Se mai spune pe această temă că ar fi existat şi o scrisoare a lui Marcus Antoninus despre evenimentul întâmplat.”4
“Legiunile au obţinut atunci (173) o victorie hotărâtoare, ceea ce i-a determinat pe cvazi să ceară pace separată. O impresionantă scena a Columnei lui Marcus Aurelius înfăţişează acest moment. Un rege german urmat de supuşii săi apare umilit, în faţa împăratului, implorând pacea cu mâinile întinse.

Rezistenţa cvazilor a încetat în anul 174, nu însă şi aceea a altor neamuri barbare. “Filmul” Columnei continuă cu reprezentarea altor atrocităţi romane. Fără milă, legionarii au incendiat satele inamicului, au masacrat pe bărbaţi şi au dus în robie femeile şi copiii. Cu toate acestea, înaintarea romană s-a desfăşurat lent din cauza reliefului accidentat. Succesele împăratului sunt indicate de noi tablouri unde apar şefii de triburi venind în tabăra romană ca să ofere supunerea şi pacea. Se poate spune că la sfârşitul anului 174 bellum Germanicum dus împotriva marcomanilor şi cvazilor, era încheiat, nu însă şi bellum Sarmaticum, cel purtat separat contra iagizilor.5

Image2164

Despre Marcus Aurelius aflăm cu această ocazie şi de la Eutropius în a sa “Istorie romană” posibil cu uşoare exagerări: “El personal n-a făcut decât un singur război, cel împotriva Marcomanilor, un război aşa de grozav, că s-ar putea compara cu războaiele punice şi care a fost cu atât mai primejdios, cu cât pieriseră cu această ocazie toate armatele romane. În timpul său a izbucnit, după victoria asupra perşilor, o aşa de mare epidemie la Roma, în Italia şi în provincii, au pierit de tifos cea mai mare parte din locuitori şi aproape toată oştirea.

Cu multa trudă şi cu mare răbdare, stând la Carnuntum trei ani de zile a izbutit să pună capăt războiului marcomanic la care luaseră parte cvazii, vandalii, sarmaţii, suevii şi toată lumea barbară. A omorât cu acest prilej multe mii de oameni şi, după ce a eliberat de sclavie pe panoni şi-a sărbătorit la Roma un triumf, împreună cu fiul său Commodus Antoninus pe care tocmai îl făcuse Caesar6.

IMG_5251d2

Tot în această perioadă în Răsărit izbucneau unele răscoale. “Cea mai virulentă s-a produs în Egipt, cunoscută sub numele de “răscoala bucolilor”, adică a păstorilor. Aceştia constituiau o sectă religioasă care recrutase mulţi adepţi dintre păstorii aflaţi în delta mlăştinoasă a Nilului. Incitaţi de un preot fanatic, Isidorus, bucolii au surprins garnizoanele romane din deltă pe care le-au masacrat. Cetele lor s-au concentrat apoi în jurul Alexandriei şi nu a lipsit mult ca ele sa devină stăpâne pe marele oraş. Capitala Egiptului a fost salvată numai prin intervenţia lui Cassius, care a reuşit să-i dezbine pe răsculaţi şi în cele din urmă să-i nimicească (172-173)”7 .

IMG_5251d

Marcus Aurelius a continuat războiul de la sudul Dunării şi după anul 174 e.n. împotriva sarmaţilor iazigi. În scopul învingerii definitive a iazigilor şi pentru uşurarea operaţiilor Marcus Aurelius şi-a mutat capitala de la Carnuntum la Sirmium (Mitroviţa, pe râul Sava). O dovadă preţioasă în acest sens o reprezintă şi de această dată Columna lui Marcus Aurelius. Hotărârea împăratului de a duce luptele până la înfrângerea definitivă a iagizilor a făcut imposibile cele câteva propuneri de pace ale sarmaţilor iazigi. Cei care s-au supus au fost siliţi să accepte condiţii grele, iar cei care au continuat rezistenţa erau trataţi fără milă de către romani. Succesul roman a fost întrerupt în anul 174 e.n. de venirea iernii, reluarea ostilităţilor având loc în anul următor (175 e.n.).

Legiunile romane au trecut Dunărea şi s-au aşezat sistematic în teritoriul inamic prin construirea de castre. După o rezistenţă deosebit de crâncenă chiar şi cele mai neîmblânzite grupuri de sarmaţi iazigi au fost învinse şi în acelaşi timp pedepsite în cele mai crude moduri.

image005

“În momentul când Marcus se apropia de izbânda finală şi era pe punctul de a crea două noi provincii romane, Marcomannia (Boemia de azi) şi Sarmaţia (între Pannonia şi Dacia), s-a produs în Orient răzvrătirea lui Avidius Cassius. Marcus a fost silit să accepte pacea cu iazigii, în toamna anului 175, când împreună cu fiul său Commodus a primit titlul de Sarmaticus. Apoi a fost nevoit să plece imediat spre Orient împotriva uzurpatorului”8 .

Tot Dumitru Tudor continuă făcând un bilanţ şi o apreciere a perioadei de timp scurse între 165-175 din domnia lui Marcus Aurelius: “După zece ani de războaie dure cu neamurile germanice şi sarmatice de la Dunăre, Marcus Aurelius încheia o pace provizorie. Impuse barbarilor restituirea prizonierilor capturaţi din teritoriul roman şi acceptatrea controlului roman în ţara lor, prin stabilirea unor garnizoane romane. Ca să fie împiedicată pe viitor o nouă coalizare a acestor neamuri, li se interziseseră legăturile economice şi culturale dintre ele. Între teritoriile lor şi frontierele romane se stabiliră adevărate “ţări ale nimănui”, formate din fâşii de teren, late de la 7 la 14 km, pe care nimeni nu avea voie să le calce. Din rezervorul de oameni ai lumii barbare, Roma recruta soldaţi marcomani. Pe mulţi i-a transformat în coloni, fixându-i în teritoriile cu populaţie rară din Dacia, Pannonia, Moesia, Gallia şi nordul Italiei. Roma avea să plătească scump aceasta primă experienţă de colonizare, deoarece colonii transferaţi în Italia meridională se răsculară . Totuşi ea va practica şi în viitor stabilirea oficială a barbarilor în imperiu, dar numai în lungul graniţelor imperiului unde noii veniţi, în calitate de coloni îndeplineau obligatoriu şi sarcina de limitanei, adică de apărători ai hotarelor”9.

colmarcusaurelius

Avidius Cassius nu era altul decât celebrul comandant de oşti care a reuşit să obţină strălucitele victorii împotriva parţilor şi care s-a bucurat cu o recunoaştere deosebită din partea lui Marcus Aurelius care i-a acordat fără a sta deloc pe gânduri titlul de comandant al armatelor din Orient. Numirea era una excepţională şi meritul lui Avidius Cassius pe măsură, dar ajuns într-o funcţie atât de importantă, Avidius Cassius a îndrăznit să dorească mai mult. El cunoştea starea din imperiu şi problemele lui Marc Aureliu de la frontiera dunăreană . Cunoştea că Marc Aureliu împăca cu greu toate neajunsurile companiei şi foametea sau bolile care făceau ravagii, şi în consecinţă a considerat la momentul respectiv că ar avea şanse sporite la tronul imperial. Dio Cassius defineşte această încercare a lui Avidius Cassius ca pe o eroare pe care aceasta a făcut-o “amăgit de Faustina, deoarece aceasta fiică a lui Antoninus Pius, aşteptând zi de zi să moară bărbatul său, care era grav bolnav, se temea ca nu cumva trecându-se domnia altuia, ea să nu ajungă o simplă particulară.De aceea îndupleca în secret pe Cassius să se pregătească pentru cazul că s-ar întâmpla ceva lui Marcus Aurelius, să se căsătorească cu ea şi să ia domnia”10.

Pentru a-şi justifica acţiunea în provinciile orientale Avidius Cassius a răspândit zvonul că Marcus Aurelius a murit. Întreg Orientul cu excepţia provinciei Commagena l-a recunoscut ca imperator.

“La Roma , senatul a decretat primele măsuri de pedepsire a uzurpatorului din Răsărit. Avidius Cassius a fost declarat duşman public şi i s-a confiscat averea în beneficiul tezaurului statului. Hotărârea senatului avu darul să împrăştie panică din Roma. Dar de îndată ce se recunoscu în Orient că împăratul este în viaţă şi ca P. Martius Verus, guvernatorul Cappadociei, pornise împotriva uzurpatorului, numărul partizanilor lui Cassius a scăzut considerabil. În acelaşi timp, după pacea pripită cu iazigii, Marcus pleca cu oştile spre Orient. În drum i se făcu cunoscut că, după o domnie de trei luni, rivalul său fusese ucis. Delegaţii care-i aduceau această ştire o confirmau prin capul răzvrătitului, prezentat împăratului. Dar Marcus n-a manifestat nicio bucurie, văzând acest sângeros trofeu, şi a poruncit ca el să fie îngropat cu onoruri11 . Nemaiavând rival la tron în Orient, Marcus Aurelius a călătorit prin tot Orientul, până în Egipt. A arătat o mărinimie pentru toţi locuitorii provinciilor răsculate, inclusiv în Siria, chiar şi faţă de persoanele influente ale răscoalei care rămăseseră în viaţă.

Pe drumul de întoarcere spre Roma, Capitolinus în Vita Marci, 26 ne spune: ” A pierdut-o pe soţia sa Faustina, răpusă de o boală grabnică la poalele munţilor Taurus, în satul Halala. A cerut senatului să aprobe onoruri şi un templu pentru Faustina , făcându-i elogiul, deşi a suferit mult din cauza zvonurilor referitoare la moralitatea ei, despre care împăratul, fie că n-a ştiut, fie că s-a prefăcut că nu ştie”12.

Referitor la Avidius Casssius se vede că el a intuit greşit, într-un mod fatal pentru el, posibila evoluţie a evenimentelor.

Provinciile orientale deşi aveau motive să fie nemulţumite de politica Romei, nu-l urau pe Marcus Aurelius, iar simplul zvon că împăratul a murit nu putea să fie menţinut multă vreme , dacă acesta era fals. La fel Marcus Aurelius se bucura de respect deosebit în rândul aristocraţiei romane, în rândul grecilor şi în senat. Chiar şi o răzvrătire cu temei nu ar fi putut zdruncina prestigiul de care se bucura Marcus Aurelius în special în Europa şi la Roma. Cu toată competiţia Est- Vest, care nu ne este necunoscută, Avidius Cassius nu s-ar fi bucura în niciun caz de o susţinere prelungită şi necondiţionată împotriva unui împărat ca Marcus Aurelius, din partea populaţiei şi a oamenilor influenţi ai Orientului. Însumând toate datele acestei complexe situaţii nu putem eticheta acţiunea lui Avidius Cassius ca fiind complet necugetată sau fără nicio şansă de reuşită, dar o putem aprecia ca malefică, prin ceea ce îşi propunea şi prin persoana vizată. Pentru a continua ideea, am putea spune că acţiunea lui Avidius Cassius ar fi avut un succes adevărat dacă ar fi avut loc în timpul domniei fiului lui Marcus Aurelius Commodus.

Odată ajuns la Roma ”cu prilejul celor două triumfuri, a organizat distribuţii de alimente şi spectacole, atât pentru Populus Romanus, cât şi pentru armată. Cu acest prilej a proclamat ca imperator pe fiul său Commodus, l-a căsătorit şi l-a asociat la conducerea imperiului.

Dar n-a putut sta în linişte mai mult de doi ani. Din capitala lumii a trebuit să plece iarăşi la Dunăre, unde se aprinsese războiul cu aceleaşi neamuri barbare. De acolo numai urna cu cenuşa bunului împărat va revedea Roma13 .

Începea a doua campanie împotriva neamurilor germanice ( 177- 180) în care împăratul Marcus Aurelius dorea să elimine pericolul germanic şi să transforme teritoriile inamicilor în provincii. Capitolinus ne spune că ” s-a dus timp de trei ani un nou război cu marcomanii, hermundurii, sarmaţii si cvazii şi, dacă ar mai fi trăit un an ar fi transformat ţările acestora în provincii romane”14.

Pacea grea impusă de Marcus Aurelius popoarelor germanice era suportată cu greu, iar nemulţumirea acestora a condus la o nouă stare conflictuală la cel mai înalt nivel. Quintilii , comandanţii romani de la frontul dunărean nu au reuşit să gestioneze situaţia existentă şi pentru a restabili pacea a fost nevoie ca împăratul Marcus Aurelius şi fiul său Commodus să se deplaseze în grabă la frontiera dunăreană. Cu toate precauţiile luate de armatele romane şi cu toată experienţa împăratului şi a celor apropiaţi lui prima victorie importantă a fost obţinută abia în anul 179 e. n.. Priceput diplomat , Marcus Aurelius a reuşit să dezlege relaţiile popoarelor barbare, scoţând din luptă pe unii dintre ei. Forţele romane s-au concentrat apoi în special asupra marcomanilor şi cvazilor. Cruzimea romanilor era dusă la maxim, cvazii fiind învinşi, mai rămânând doar marcomanii care ar fi fost şi ei înfrânţi dacă n-ar fi intervenit agravarea bolii împăratului Marcus Aurelius şi în cele din urmă moartea acestuia.

“Războaiele de la Dunăre ocupaseră 12 ani din domnia lui Marcus Aurelius, şi se încheiau acuma cu revenirea la politica defensivă. Lumea barbară de dincolo de fluviu n-a putut fi încorporată în marea familie a provinciilor romane, dar i se deschisese porţile spre spre civilizaţie prin mercenariat şi colonizări. Împăratul-filozof şi fiul său au reluat planul de fortificaţii pe limes, lucrări părăsite din vremea lui Hadrianus , în Noricum, Raetia şi Pannonia. Au fost zidite acum cele două mari tabere legionare de la Lauriacum şi Cestra Regia, noi trupe de pază au fost postate la Dunărea mijlocie, şi paralel a fost efectuată reorganizarea administrativă a provinciilor dunărene.

În afară de războaiele cele mari din Orient şi de la Dunăre se mai semnalează pe timpul domniei lui Marcus şi alte lupte la Rin împotriva chattilor, în Africa împotriva maurilor, care trecuseră Gibraltarul ca să prade Spania etc. Toate acestea au fost duse la bun sfârşit de guvernatorii provinciilor respective”15.

Problema succesiunii la purpura imperială a fost un subiect care a născut discuţii şi îngrijorări cu cel puţin cinci ani înaintea morţii lui Marcus Aurelius. Am văzut cum soţia sa, Faustina cea Tânără, îngrijorată de o eventuală cădere în dizgraţie după moartea soţului ei, a conspirat împreună cu Avidius Cassius. Rămâne o mare pată la adresa titlului de abil şi prevăzător diplomat hotărârea fermă de a impune pe tronul imperial pe fiul său Commodus. Mai mulţi gânditori romani au condamnat ferm această hotărâre a lui Marcus Aurelius care contravine cu pretenţiile sale pentru un pretendent la tronul imperial, cu modul său aproape ascetic de viaţă, cu atitudinea sa fermă faţă de tot ceea ce putea constitui o tendinţă spre anarhie, cu grija sa pentru punerea bazelor unui viitor mai promiţător pentru poporul roman. Nu poate fi invocată în acest sens decât dragostea paternă, dar se poate spune că niciodată talerul balanţei n-ar fi trebuit să încline în favoarea lui Commodus şi asta cu atât mai mult cu cât ar fi avut mai mult în apropierea sa persoane mult mai destoinice şi serioase, strâns înrudite cu el, cum ar fi spre exemplu ginerele său Pompeianus. Un aspru judecător al acestei hotărâri a împăratului filozof a fost Iulian Apostolul şi urmatorii două zeci de ani au demonstrat ce avalanşă a declanşat aceasta decizie a lui Marcus Aurelius.

90px-Piazza_Colonna_din_Roma3_-_Columna_lui_Marcus_Aurelius

Hotărârea lui Commodus de a se retrage din războiul de la Dunăre şi a pleca la Roma ne apare până în zilele noastre una de mare iresponsabilitate, copilărească chiar, dacă nu chiar o gravă eroare cu deosebit de mari consecinţe pentru viitor. Încă de la început, istoricul Herodian ne spune în a sa “Istorie a Imperiului Roman după Marc Aureliu” că dorinţa lui Commodus a avut un mare oponent în persoana lui Pompeianus care-i răspunde împăratului că “Roma este acolo unde este împăratul”.

Cu atât ne pare mai condamnabilă hotărârea lui Marcus Aurelius cu cât îl cunoaştem ca bun cunoscător al celor trecute, iar exemplele imperiale negative erau destul de apropiate: Caligula, Nero, Domiţian. Complicaţiile acestor domnii erau de asemenea incalculabile pe termen lung. Se întâmpla să spună prietenilor că este împăcat cu gândul morţii, dar că regretă că lasă în urmă un fiu “josnic şi sângeros”.

Deosebit de precisă şi emoţionantă este mărturia istoricului Herodian, contemporan al acestor vremuri: Marcu Aureliu era bătrân şi obosit de ani, de muncă şi de griji, când deodată fu lovit de o boală grea, pe când se afla în Pannonia. Părându-i-se că nu mai poate trage nădejde de însănătoşire şi văzându-şi copilul ajuns abia în pragul adolescenţei, împăratul se temu ca nu cumva, îmboldit de vârsta lui încă atât de fragedă, şi făcând uz de puterea fără margini şi neîmpiedicată pe care i-o prilejuia moartea părintelui, acesta să nu se lepede de învăţăturile înţelepte şi principiile de viaţă de mai înainte pentru a se deda la tot felul de beţii şi destrăbălări. Căci lesne alunecă inimile tinerilor de la bucuriile învăţăturii spre plăceri.

Şi cum era om foarte învăţat, amintirea oamenilor care ajunseseră la domnie în tinereţea lor prinse a-l frământa. De pildă Dionisie, tiranul Siciliei, care din pricina exceselor sale vâna necontenit noi şi noi plăceri pe care le plătea cu bani grei; sau îndrăznelile şi actele de violenţă pe care urmaşii lui Alexandru le-au săvârşit faţă de supuşii lor şi prin care au umbrit domnia celui dintâi: Ptolemeu , care a ajuns până acolo, încât a avut legături cu propria lui soră, călcând în picioare atât legile macedonene cât şi cele greceşti; Antigonos, care l-a imitat întru toate pe Dyonysos, petrecându-şi pe după cap o cununa de iedera în locul pălăriei şi diademei macedonene şi purtând tirsul în locul sceptrului. Dar şi mai mult îl necăjea [pe Marcu Aureliu] amintirea unor exemple pe care nu i le punea la îndemână trecutul îndepărtat, ci chiar vremurile apropiate de el; faptele lui Nero, care a ajuns până acolo că şi-a ucis mama şi care s-a făcut de râs dându-se în spectacol înaintea mulţimilor; apoi îndrăsnelile lui Domiţian, care nu s-a dat în lături de la cele mai îngrozitoare cruzimi. Şi împăratul, căruia asemenea pilde de tiranie i se perindau prin faţa minţii, sta în cumpănă, neştiind dacă este cazul să se teamă ori să nădăjduiască.

O altă pricină de îngrijorare şi nu tocmai mică,era pentru el vecinătatea germanilor, pe care însă nu-i supusese în întregime. Pe unii, ce-i drept, îi hotărâse să se alieze cu el; dar pe alţii trebui să-i supună cu armele, şi mai erau încă triburi care se retraseseră vremelnic; numai că el se temea ca nu cumva acestea din urmă, dispreţuind vârsta de altfel atât de fragedă a tânărului, să dea năvală peste el. Pentru că barbarii obişnuiau să se dezlănţuie, legându-se chiar şi de cel mai mic pretext”16 .

Vedem prin mâna acestui renumit istoric, abil mânuitor al cuvântului, cum preocuparea împăratului, în luarea unei decizii atât de importante nu a fost de mică deloc.

Tot Herodian continuă în subcapitolul următor, relatarea unei ultime cuvântări a împăratului Marcus Aurelius pe patul de moarte. Considerând ca fiind deosebit de importante cele expuse mai departe de Herodian, redăm în întregime capitolul după cum urmează: “Sub apărarea acestor griji, împăratul chemă la sine pe prietenii şi rudele care-l întovărăşeau şi aducând băiatul înaintea lor, de îndată ce-i văzu adunaţi, în pat fiind, se înalţă a nevoie în capul oaselor şi le vorbi în felul cum urmează: <<Starea în care mă vedeţi acum vă tulbură, de bună seamă; pe mine asemenea lucruri nu mă miră, pentru că este în firea omului să se lase cuprins de milă la vederea nenorocirilor aproapelui, iar suferinţele care-i cad sub priviri sunt cele ce iscă o şi mai mare milă. Însă de la voi, mie îmi pare că mă pot aştepta la mai mult, căci cu bunăvoinţa cu care v-am înconjurat, trag nădejde că-mi veţi răspunde şi voi la rândul vostru. Iată a sosit vremea în care voi putea să văd dacă n-am irosit în zadar onorurile şi dragostea cu care v-am înconjurat atâta amar de vreme. Pentru voi, iată, se iveşte prilejul de a-mi mulţumi arătându-mi că n-aţi uitat de cele ce aţi avut parte până acum. Priviţi aici la feciorul meu – pe care voi înşivă l-aţi crescut şi care abia a ajuns la vârsta adolescenţei – prins, parcă de furtună sau parcă zbătându-se, în mijlocul unei vâltori, câtă nevoie are de-o călăuză, ca nu cumva, mânat de lipsa lui de experienţă, să se sfărâme [ ca de o stâncă ] în cine ştie ce deprinderi rele.

Vreau de aceea ca voi să mă înlocuiţi pe mine, fiindu-i fiecare ca un părinte, îngrijind de el şi dându-i cele mai bune sfaturi. Căci nu cunosc bogăţie care să poată măsura pofta nemăsurată a unui tiran şi nici gărzi îndeajuns de numeroase ca să poată apărea un conducător ce nu s-a făcut mai dinainte iubit de supuşii săi. Dimpotrivă, au avut parte de o domnie îndelungată şi ferită de primejdii tocmai aceia care s-au priceput să picure în sufletele supuşilor nu frica inspirată de cruzimile lor ,ci dragostea faţă de dovezile lor de bunătate pentru ca nu oamenii care ajung sclavi, prin constrângere, ci aceea care se supun din convingere, îşi trăiesc zilele, orice ar face şi orice ar pătimi, departe de suspiciuni, de prefăcătorii şi de orice gând de răzvrătire, dacă nu sunt cumva constrânşi să se supună cu sila ori în urma unor acţiuni necugetate. Căci este lucru foarte cu anevoie să te poţi stăpâni şi să poţi pune frâu poftelor tale când ai puterea la îndemâna ta.

Ei, bine, dacă veţi şti să-i daţi sfaturi ca acestea şi dacă îi veţi aminti de cuvintele auzite acum, în faţa voastră, veţi face din el, atât pentru voi cât şi pentru toţi, cel mai bun dintre împăraţi şi amintirii mele îi veţi fi cu adevărat recunoscători, fiindcă numai în felul acesta o veţi putea face nemuritoare>>”17.

Mai departe, în continuarea aceluiaşi subcapitol, Herodian continuă spunând: “Dar, în timp ce vorbea o slăbiciune neaşteptată, îl sili să se întrerupă; şi de atâta lipsa de vlagă, căzu din nou pe pat, pierzându-şi cunostinţa. Cei ce erau de faţă fură cuprinşi de atâta jale încât unii, nemaiputându-se stăpâni, prinseră a se văicării cu glas tare. Împăratul mai trăi încă o zi şi o noapte; pe urmă se stinse, lăsând în dar contemporanilor săi dorul, iar vremurilor ce aveau să vină o nepieritoare pildă de virtute.

Aşadar Marcu Aureliu muri. Când zvonul morţii sale începu să se răspândească peste întreaga oaste, câtă era pe atunci de faţă şi peste mulţimea norodului se abătu o trisţete cumplită. N-a fost om în tot cuprinsul imperiului roman care să fi primit fără lacrimi o atare veste, ci toţi amintindu-şi de el, îl numeau ca într-un singur glas, unii părinte iubitor, alţii împărat bun, alţii general plin de vitejie sau stăpânitor chibzuit şi priceput; şi niciunul dintre ei nu spuneau vreun neadevăr”18.

Alături de minunata şi preţioasa relatare a lui Herodian, s-a mai păstrat şi mărturia lui Capitolinus care menţionează ultimele zile de viaţă ale împăratului filozof: “Apoi s-a abţinut de la mâncare, de la băutură, dorind să moară şi astfel şi-a agravat boala. În a şasea zi şi-a chemat prietenii şi, râzând de lucrurile omeneşti şi dispreţuind moartea, a spus prietenilor: <<De ce mă plângeţi şi nu vă gândiţi mai degrabă la ciumă şi la faptul că moartea este comună tuturor>>. Cum ei voiau să plece, el gemând le-a spus: << Dacă mă lăsaţi şi plecaţi, îmi iau eu rămas bun de la voi, întrucât plec înaintea voastră>>.  L-a dat apoi pe fiul său neexperimentat în grijea lor. Cu Commodus a mai stat puţin de vorbă în ultima zi, ferindu-se să nu-i transmită boala. Armatele erau cuprinse de durere fiindcă iubeau şi respectau în el pe omul de omenie, nu pe generalul destoinic, căci de fapt aşa ceva nu era muribundul. Şi-a dat sufletul în timpul morţii după ce-şi acoperise capul ca să doarmă”.

Moartea împăratului nu promitea deosebit de multe lucruri bune, dar deschidea numeroase perspective sumbre, dacă nu apocaliptice de-a dreptul. Istoricul Dio Cassius, bun cunoscător al istoriei postaureliene, aprecia într-un mod magistral că după trecerea în nefiinţă a împăratului Marc Aureliu, pentru romanii de atunci istoria a trecut de la o domnie de aur la una de fier şi rugină”19.

Impresionaţi la culme de exemplul vieţii acestui om deosebit care a fost Marcus Aurelius nu puteau aprecia decât ca deosebit de pozitivă domnia acestuia şi pilda lui de viaţă pentru moravurile societăţii romane. Antrenat în vibranta societate romană a acelor vremuri el rămâne personalitatea care a format şi direcţionat o întreagă generaţie, sprijinind actul creator în orice domeniu indiferent de provenienţa sau etnia persoanei. Actele de răzbunare nu l-au caracterizat nici măcar atunci când acestea erau pe deplin justificate, iar dispariţia lui fizică a lăsat un gol niciodată umplut şi o atitudine spiritual-comportamentală nicicând egalată de vreun împărat roman de atunci încolo. Dispariţia fizică nu a antrenat şi dispariţia în celelalte planuri care a creat, de numele şi renumele lui legându-se până astăzi amintiri plăcute şi fapte măreţe.

1 D. Tudor, Figuri de împăraţi romani, Ed. Enciclopedică română, Bucureşti, 1974, vol. II, p. 113.

2 Dio Cassius .

3 D. Tudor, op. cit., p. 114

4 D.Tudor, Dio Cassius,XXI,9.

5 D. Tudor,op.cit.,p.115.

6 Eutropius, Istoria romană, VIII, 12-13.

7 D. Tudor, op. cit., p. 110.

8 Ibidem, p. 116.

9 Ibidem.

10 Dio Cassius, LXX, 22.

11 D. Tudor, op. cit. , p. 118.

12 Vita Marci,26.

13 D. Tudor, Op. cit., p. 119.

14 Vita Marci ,27.

15D. Tudor, op. cit., p.121.

16Herodian, Istoria Imperiului Roman dupa Marc Aureliu, I, 3.

17Herodian, I, 4.

18Ibidem.

19Dio Cassius, LXXI, 36.

Advertisements

3 thoughts on “Marcus Aurelius : Politica Imperială (Internă şi Externă) !

  1. Pingback: Marcus Aurelius : Politica Imperială (Internă şi Externă) ! | BALAJ Radu-Alin

  2. Pingback: Marcus Aurelius : Politica Imperială ! | matinalcafe

  3. Pingback: Marcus Aurelius : Politica Imperială ! | My Blog

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s