Zile dintre ani ( 2016-2017 ) în care încercăm să alungăm toate gândurile şi să ne umplem timpul cu preocupări demne de perioada de sărbătoare, dar, vrând-nevrând, unele momente de reflecţie îşi fac loc şi încercăm să rememorăm ceva din anul aproape trecut sau să planificăm câte ceva pentru anul care se pregăteşte să vină. Iarna s-a înstăpânit de săptămâni bune, iar veşmintele ei ne amintesc despre iernile copilăriei noastre. Pregătirile s-au situat peste tot la cel mai înalt nivel într-un regal cu specific de iarnă, cu globuleţe şi beteală. Ne propunem cu toţii să fim mai buni, mai atenţi, mai uşor de înduplecat, mai darnici. Rudolph, cel mai destoinic ren al Moşului, a fost foarte solicitat şi cu siguranţă urmează un tratament de refacere acum.
Încercându-mă amintiri vechi de peste treizeci de ani când venea şi la mine Moş Crăciun, mi-am dorit să mă cufund cel puţin pentru câteva ore într-un tărâm de basm, nobleţe a spiritului şi trupului, a sensibilităţii îmbălsămată cu lacrimi de nostalgie. Şi nimic nu ar fi fost mai adecvat pentru sărbătorile de iarnă decât inegalabilul univers al basmelor şi povestirilor germane. Lumea teatrului a identificat de timpuriu acest potenţial cultural imens şi, chiar dacă prin autori străini, a răsfăţat publicul cu numeroase piese transpuse chiar în mirifica lume a baletului. Spărgătorul de Nuci este un exemplu grandilocvent în acest sens. Povestirea hoffmann-iană ( E.T.A. Hoffmann ) are aceiaşi dimensiune ca a basmelor Fraţilor Grimm sau a lui H.C. Andersen. Galaxia fantastică a autorului transpusă într-un balet de către Piotr Ilici Ceaikovski este desăvârşită şi o înscrie în categoria cea mai selectă a valorilor culturale universale. Sala mare a teatrului din Oradea a fost profund mişcată la desfăşurarea maiestuoasă a momentelor piesei , jucată de către actori şi balerini clujeni cu o graţie demnă de o mare trupă europeană. Visul atât de înduioşător al micuţei Clara s-a materializat printr-o adevărată dovadă de eleganţă, graţiozitate şi imaginaţie a renumitei trupe clujene, a beatitudinii condusă până la delir şi simfonie telurică şi cosmică. Aplauzele călduroase, chiar dacă au fost generoase, ar fi meritat amplificate. Liniile melodice au unduit precum în versurile lui Pindar : “Lyră de aur, tovarăşă deopotrivă/A lui Apollo şi-a Muzelor cu-oacheşe bucle,/ La glasul tău pasu-ncadenţat al horei deschide serbarea/ Iar cântăreţii ascultă de semnele tale,/ Când răsunând, tu îţi picuri primele note/ Călăuzind cu preludiul tău mişcările horei” ( Pindar, Fragment din Prima Odă Pitică ).
Din nefericire, această lume atât de splendidă a naţiunii germane a fost zguduită recent de un gest criminal inexplicabil, incalificabil. Am dat Like pe pagina de Facebook a oraşului Berlin de foarte mult timp şi postările de pe această pagină mi-au părut atât de interesante şi expresive, realizate de către autori profesionişti. Chiar în urma atentatului cu una şi două zile dădusem like-uri şi mă minunam de frumuseţea atmosferei şi peisajelor de la renumitul Târg de Crăciun. La ora regretabilului atentat televiziunile au început să vuiască prezentând drama, incredibilul. Apoi pe pagina oraşului Berlin a apărut poarta Brandenburg cu nuanţa de doliu. Am considerat necesar să transmit un mesaj de susţinere. Este regretabil că tineri nevinovaţi au trebuit să moară nevinovaţi datorită unor relaţii dezarmonioase cu reverberaţii internaţionale. IchBinEinBerliner, postat la Berlin, a răsunat în interiorul fiecăruia care doreşte pace şi armonie. Este foarte simplu să răspunzi cu violenţă, dar foarte greu să-ţi cultivi înclinaţiile şi virtuţile. Simonide din Keos spunea într-un fragment: “Se spune că Virtutea mai de mult sălăşluia/ În vârful unor stânci greu de urcat,/ Şi că acum e înconjurată de lăcaşul sfânt/ Al zeilor; că nevăzută-i de-al oamenilor ochi./ Şi că spre dânsa doar cu osteneli te sui/ Şi cu sudori, ce sufletu-ţi mănâncă/ Până s-ajungi la piscul îndrăsnelii” ( Fragmentul 37).
În localitatea natală sunt prea puţine evoluţii. Comuna stagnează evidenţiind mici cosmetizări, dar în mare măsură lipsită de renumele trecutului. Lipsindu-mi instrumentele nu pot pretinde însă că iau pulsul corect. Ies destul de rar, doar pentru mici cumpărături, iar în locul mersului la biserică am început să prefer, duminica, posturile tv religioase. În fine, nu sunt mândru de acest aspect. Devine ciudat, inexplicabil : sunt în localitatea natală şi totuşi la mii de kilometri distanţă. Glumind : trebuie să exersez ştiinţa imposibilului. Sunt nemulţumit de modul în care ne risipim. Imaginaţia şi îndrăzneala lui A. Einstein a fost totuşi finită: unii oameni de ştiinţă merg mai departe azi şi susţin că viteza luminii nu reprezintă un maxim, ci doar o unitate de măsură. Se pare însă că nibelungii şi gnomii păzesc cu străşnicie secretele comorilor ştiinţei, iar “gnomul” propriu mă îndeamnă totuşi la moderaţie.
Eforturile câtorva intelectuali şi scriitori orădeni s-au concretizat chiar în perioada acestor sărbători de iarnă. Nu mai puţin de două saloane de carte au fost deschise la Oradea, dorindu-se promovarea cărţii şi a spiritului literar şi antreprenorial. Deşi piaţa de carte din România a scăzut în ultimii ani conform unor date oficiale, există totuşi şi impătimiţi , dar şi responsabili sensibili care doresc să revitalizeze acest domeniu. Unul dintre aceste saloane de carte fiinţează la Cetatea Oradea, într-o locaţie cu profunde amprente şi însemnătăţi medievale. Interiorul este de un iz medieval captivant, deosebit de propice promovării unor apariţii editoriale. Deşi oferta era una distinsă, multe lucrări le citisem deja, dar preocupat de dilema posibil-imposibil , mi-a căzut privirea pe romanul unei scriitoare franceze, Christine Angot : O iubire imposibilă. Romanul câştigător la Prix Decembre 2015 descrie poveşti de viaţă deosebit de profunde. Cât de posibile sunt iubirile,aspiraţiile, speranţele noastre? Autoarea reuşeşte să prezinte momente din viaţa de familie din Franţa celei de-a doua jumătăţi a secolului XX : “La trei ani , mergeam singurică la băcănie şi mă plimbam de bună voie pe raza câtorva străzi. Vecinii se întâlneau cu mine pe drum. Îmi cereau să le cânt vreun cântecel, să dansez twist, n-aveam nevoie de muzică”. Iar spre sfârşitul lucrării o observaţie sfâşietoare : “- Ştii … uneori, când mă gândesc la trecut, mă întreb unde s-a dus toată lumea aceea. Şi dacă a existat cu adevărat. Îmi spun: <<Unde o fi lumea pe care o ştiam eu ?>> . – Ne iubeam mult, mamă. – Doar asta aveam !”. Am sorbit chiar şi un capucino la acest salon şi am rămas la opinia că merită vizitat şi recomandat.
Cu câteva zile înaintea sfârşitului de an 2016 a fost lansată la biblioteca judeţeană din Oradea o lucrare care încearcă promovarea urbei de pe Crişul Repede din puncte de vedere inedite care şi-au atras şi unele critici. Oradea.Imagini posibile a fost lansată în prezenţa unui public care a umplut sala amfiteatrului bibliotecii şi a câtorva personalităţi ale oraşului. Construcţiile Art Nouveau ale oraşului au stimulat activităţile creative, intelectuale şi comerciale sau recreative ale contemporanilor interbelici. În mod firesc, s-au înfiripat poveşti de succes şi insucces, de extaz şi agonie, mai mult sau mai puţin exagerate, la care printr-o transmitere orală sau chiar literară din epocă câţiva autori contemporani au aplecat urechea. Astfel contribuţiile arhitecţilor familiei Rimanóczy sau Vágó, vizitele în oraş ale unor personalităţi precum Ion Minulescu sau Rabindranath Tagore, detalii ale decorurilor interioare şi exterioare ale impozantelor construcţii arhitectonice au fost preluate şi prelucrate în viziunea literară a criticului de artă Ramona Novicov şi a poetului Mihai Vieru, stârnind aprecieri şi critici deopotrivă. Cât de relevantă va deveni această lucrare rămâne de văzut, dar nu aş aprecia-o ca fiind dezagreabilă în nici într-un caz. Iar în unele situaţii are menirea de a suplimenta cunoştinţele unor cititori privind destinul şi dezvoltarea oraşului.
Urări de bine, de sănătate, An Nou 2017 Fericit, prosperitate şi armonie trainică !
BALAJ Radu-Alin 