Legende , Sport , Valentine s Day la “gura sobei” !

Mijlocul lunii februarie prilejuieşte şi în România în ultimii ani o amplă sărbătoare a îndrăgostiţilor importată de peste ocean : Valentine s Day. Ziua Sfântului Valentin este sărbătorită de către credincioşii romano-catolici în data de 14 februarie , zi în care după tradiţie Sf. Valentin ar fi fost executat din porunca împăratului Claudius II (268-270). Sf. Valentin a realizat mai multe minuni şi cununii religioase devenind deosebit de popular în timpul vieţii şi foarte iubit după moarte. În special adolescenţii răspund prompt acestui gen de sărbători , florile oferite domnişoarelor devenind o afacere profitabilă pentru comercianţi. Dincolo de această sărbătoare a dragostei şi veseliei , foarte curând urmează în România o sărbătoare locală – Dragobetele (24 Februarie) , capriciile iernii ne-au scutit de manifestări extreme. A fost mai mult decât de … “treabă: . Mai cald decât în aprilie-mai . În Marea Britanie am văzut că inundaţiile au dat mari bătăi de cap populaţiei şi autorităţilor. Tamisa şi-a etalat debitul la cotele cele mai ridicate. La Olimpiada de la Sochi există unele neplăceri cauzate de timpul mult prea îngăduitor. La Hochei am urmărit rezultate surprinzătoare. Se pare că adevărata revelaţie este echipa Elveţiei. A rezistat eroic legendarei echipe a Cehiei. La sărituri polonezul Stoch şi japonezul Noriaki Kasay au reuşit performanţe notabile.

Mi-a plăcut şi evoluţia româncei Simona Halep la Turneul de la Doha – este finalistă.

În rest … aştept venirea primăverii. Doresc să-mi sune în minte poezia lui Şt.O. Iosif :” A întinerit natura…., Negustorii zdrenţuroşi… , Ţipă cât îi ţine gura … , <<Hai la ghiocei frumoşi>>” şi beatitudinea primăverii să ne răsfeţe pe toţi.

Am petrecut week/end-ul acasă şi în ciuda timpului favorabil n-am prea ieşit pe afară. Am mai făcut curăţenie un pic prin camere , am mai aranjat unele documente şi am mai citit câte ceva stând şi pe net . În urmă cu o săptămână am vizionat un film lansat recent : Legenda lui Hercule . Filmul mi-a plăcut foarte mult. Imaginile , intriga, spiritul de aventură sunt la ele acasă reuşind să capteze pe fiecare cinefil.

Îmi amintesc legende asemănătoare din lumea punică : Pygmalion şi Elişa.  Moartea legendarei regine dezvăluia atât priceperea sa diplomatică, cât şi destinul măreţ al celui mai important oraş cartaginez din nordul Africii : Cartagina (Oraşul Nou). Menţionări deosebite cu aprecieri la superlativ uneori din partea autorilor greci (Odiseea, Aristotel) sau romani (Polibyos , Cato, Strabon, Titus Livius). Am citit mai multe lucrări consacrate privind această civilizaţie a lumii. Elocvent în acest sens , confirmând o anumită ciclicitate , apogeu şi decădere inclusiv a civilizaţiilor , într-un text Paul Valery spunea : “Noi, celelalte civilizaţii , ştim de acum că suntem pieritoare . Am auzit vorbindu-se de lumi pierdute , de imperii scufundate cu toţi oamenii şi maşinăriile lor… Ştim bine că tot ce vedem e făcut din cenuşă şi că această cenuşă înseamnă ceva. Întrezărim , prin obscurităţile istoriei , fantomele imenselor corăbii cândva încărcate cu bogăţii şi spirit” (Paul Valery, Variete. La crise de l esprit). Aristotel îi includea pe cartaginezi în lumea nebarbară şi spunea despre ei : ” … cartaginezii se bucură de o bună Constituţie , care cuprinde multe instituţii ce nu se găsesc aşa de lesne la alţii “(Aristotel , Politica , II) , în timp ce Polibyos spune :” Cât despre statul cartaginez , mi se pare că instituţiile sale au fost, în linii mari, bine gândite” (Polibyos , Istorii, VI, 7,51). Ar fi foarte multe de spus despre relaţiile popoarelor mediteraneene din Antichitate.

Urmează o noua săptămână care sperăm să fie cât mai productivă şi senină pentru toţi .

Iudeo-creştinismul : origini şi devenire – dintr-o perspectivă laică !

Într-o perioadă de profunde transformări în interiorul societăţii ebraice (sfârşitul secolului I î.e.n. – I e.n. ) , marcată de o mulţime de idei lansate , de rivalitatea saduceo-fariseică , de dezvoltare a mai multor secte care vor avea adepţi devotaţi până la fanatism sau sacrificiul suprem , a trăit Isus din Nazaret care peste secole va lăsa o amprentă deosebită asupra istoriei universale însăşi. În interiorul credinţei creştine el este cunoscut sub numele de Isus Hristos ( Mesia ) care este Fiul lui Dumnezeu , Cel care a existat dintotdeauna şi care întrupat a venit la poporul evreu pentru a-l mântui împreună cu celelalte popoare care vor crede în El. Ne-am propus să privim şi să desprindem câteva caracteristici ale vieţii lui Isus şi a iudeo-creştinismului din afara problemei creştine , cât mai ştiinţific cu putinţă şi din punctul de vedere al devenirii istorice şi al impactului de orice fel ar fi el asupra istoriei poporului evreu şi a istoriei religiilor sau istoriei universale. De-a lungul Evului Mediu credinţa fără cunoştinţă , fără cercetare , fără raţiune, a fost impusă , iar omul Evului Mediu instrumentat într-un anumit sens spre folosul personal al unor persoane corupte , uneori din interiorul Bisericii creştine. Dincolo de aceste urmări a ceea ce a provocat existenţa lui Isus omul, rămâne faptul de netăgăduit (deşi s-a încercat) a existenţei fizice a lui Isus în această perioadă în rândul poporului evreu şi a faptelor sale , a existenţei celor care L-au urmat , ucenicii săi, apostolii şi a dezvoltării iudeo-creştinismului şi a creştinismului (de tip elenistic) în interiorul lumii romane , romane târzii şi romano-bizantine cu toate efectele negative asupra poporului evreu . Ne propunem surprinderea existenţei şi a faptelor lui Isus în aceste prime rânduri pentru ca pe mai departe să prezentăm dezvoltarea iudeo-creştinismului şi parţial a creştinismului elenistic. Dacă majoritatea dovezilor legate de viaţa , existenţa şi prevestirea existenţei lui Isus se desprind din interiorul iudaismului şi ale scrierilor ucenicilor săi, o singură scriere o adevereşte direct prin Iosephus Flavius în ale sale Antichităţi iudaice. Deşi s-a încercat şi discreditarea acestui paragraf prin lansarea opiniei că ar fi un adaos medieval , el este acceptat ca fiind autentic în rândul celor mai avizate opinii. Descriind faptele procuratorului Pilat din Pont , Iosephus Flavius adaugă : „ În vremea aceea a trăit Isus , un om înţelept , dacă poate fi numit aievea om . El a fost autorul unor uluitoare minuni şi învăţătorul oamenilor care erau bucuroşi să afle adevărul. A atras de partea lui o mulţime de iudei , dar şi o mulţime de păgâni. Acesta a fost Hristos. Chiar dacă Pilatus , datorită acuzaţiilor aduse de fruntaşii poporului nostru, l-a ţintuit pe cruce , n-au încetat să-l iubească cei ce l-au îndrăgit de la început. Căci li s-a arătat a treia zi iarăşi viu , aşa cum au prezis profeţii trimişi de Dumnezeu , înfăptuind şi o mie de alte miracole. De atunci şi până astazi dăinuie poporul creştinilor , care-şi trag numele de la dânsul”¹ .

Evanghelia lui Matei coboară genealogia lui Isus până la David şi chiar la Avraam . Naşterea lui Isus poate fi plasată probabil în anul 5 î.e.n. în Bethleem, unde cu ocazia recensământului , la marginea oraşului este vizitat de cei trei magi de la Răsărit ( Baltazar, Melchior şi Gaspar) , care călăuziţi de o stea mare îi aduc daruri nobile ( aur, smirnă şi tămâie) . Evangheliile confirmă frica şi cruzimea lui Irod care filoroman fiind se vedea ameninţat de opinia magilor şi ordonă uciderea tuturor copiilor din Bethleem şi împrejurimi care aveau vârsta sub doi ani. După cum se ştie evenimentelor din viaţa lui Isus li s-au găsit preziceri în scrierile profeţilor Isaia, Ieremia , Osea. Paragrafe din scrierile acestor profeţi se potrivesc izbitor în biografia lui Isus ( naşterea , fuga în Egipt , revenirea în Nazaret etc.) . Numeroşi autori au subliniat de-a lungul timpului mediul în care a trăit Isus din Nazaret , privindu-l ca profund elenizat. Tatăl , tâmplar de meserie, poartă în Noul Testament numele ebraic Iosif , dar Maria este forma greacă a lui Miriam, Isus este forma greacă a ebraicului Ioşua , iar fraţii lui Iacob (Iacov în ebraică ), Iosef(Iosiv în ebraică) , în timp ce Iuda şi Simeon au nume ebraice , lucru care dezvăluie o elenizare a Galileei şi în privinţa onomasticii.

Un moment deosebit al biografiei lui Isus din Nazaret şi al Bisericii creştine îl reprezintă botezul de către Ioan Botezătorul în apele Iordanului în jurul anilor 28/29 e.n. Odată cu acest important eveniment învăţătura lui Isus din Nazaret devine din ce în ce mai cunoscută, iar activitatea şi renumele său din ce în ce mai consistente în rândurile poporului evreu în care trăia. Nu se pot tăgădui relaţiile lui Isus din Nazaret cu fariseii , fiind celebru episodul dialogului nocturn cu fariseul Nicodim , fiind mai apropiat de esenieni însă, privit ca un hakamini care umbla prin lume. Evangheliile presară într-o adevărată cascadă minunile şi faptele lui Isus. Şi-a adăugat douăsprezece ucenici care-l vor urma cu credincioşie în toate călătoriile Lui. Învăţătura lui Isus din Nazaret este una deosebit de sănătoasă , dar a intrat dintr-u-nceput în conflict cu interesele clasei saduceene. Casta saduceană redusă la câteva familii deşi rivalizau între ele şi se ajungea la grave acuze reciproce din dorinţa de a obţine funcţia de Mare Preot , se mobiliza exemplar în combaterea celor care încercau să-i submineze autoritatea. Fariseii aveau o influenţă importantă în rândul poporului evreu tocmai din cauza corupţiei de care dădeau dovadă saducheii , iar popularitatea de care s-a bucurat Isus s-a datorat mai ales învăţăturii , faptelor şi minunilor sale pe care le oferea pentru alinarea durerilor norodului şi nu din interese financiare şi materiale. Important este că Isus din Nazaret şi-a prezis zilele trădării sale şi a patimilor. Într-unul dintre dialogurile sale din Evanghelii el indică unui ucenic chiar şi pe cel care-L va „vinde” . În timpul dintre prinderea Lui şi punerea în practică a condamnării putem observa că ucenicii săi erau complet nepregătiţi să facă faţă şi să reziste suferinţelor pe care le presupunea fidelitatea faţă de Maestrul lor.

În privinţa procesului numeroşi autori şi-au exprimat punctul de vedere asupra gradului de vinovăţie a poporului evreu , a autorităţilor religioase ebraice sau a autorităţilor romane. Succesul acestor aprecieri este împărţit , dar putem desprinde cu siguranţă că poporul evreu , atâta cât a fost el implicat în acest caz( pentru că în opinia noastră nu pot fi acuzaţi sau implicaţi toţi evreii, ci doar cei care aflându-se în rândul populaţiei Ierusalimului , reprezentau opinia maselor, opinia mulţimii), avea o atitudine schimbătoare în privinţa lui Isus din Nazaret . Nu trebuie decât să ne amintim momentele intrării lui Isus în Ierusalim când a avut parte de o primire triumfală. Însă după cum evoluaseră lucrurile în momentele procesului său era puţin probabil că marea majoritate a populaţiei ar fi fost dornică să-L urmeze şi să dorească într-un mod deosebit , expres, eliberarea Sa, cu atât mai mult cu cât ei nu aşteptau acest gen de Mesia , ci un altul războinic şi învingător, ori acum Isus din Nazaret apărea ca un învins şi neputincios , reproşându-i-se ironic chiar neputinţa de a se salva pe sine însuşi. Alegerea lăsată la îndemâna norodului nu putem spune că a fost neapărat împotriva lui Isus din Nazaret , dar ilustreză o opţiune de moment şi în acelaşi timp o radiografie a înclinaţiei şi aşteptărilor mulţimilor. Propunându-li-se numirea unuia care ar fi urmat să fie eliberat la dorinţa lor aceştia l-au numit pe Barnaba , un zelot celebru , iar la întrebarea lui Pilat : „ Dar ce să fac cu Isus , care se numeşte Hristos ?”, norodul influenţat şi de opinia preoţimii au cerut ca Isus din Nazaret să fie răstignit. Observăm că Pilat din Pont nu dorea condamnarea lui Isus, dar nici nu a intervenit unilateral în sensul eliberării sale. Evanghelia lui Matei ne arată că însăşi soţia lui Pilat din Pont a intervenit pe lângă soţul său în sensul eliberării lui Isus, invocând un vis nocturn care o chinuia şi în care suferise din cauza lui Isus pe care-L numeşte un om drept². Doar insistenţele marii preoţimi şi a norodului şi tăcerea lui Isus l-au convins să aplice pedeapsa , deşi mărturisea că îl găseşte nevinovat.

În toate cele patru Evanghelii autorii ne prezintă învăţătura lui Isus Hristos , pildele, parabolele şi opiniile Lui. Surprindem între versetele acestor Evanghelii că Isus nu era ostil autorităţilor romane , împăratului, îndemnând la plata tuturor dărilor , dar pretinzând şi acelaşi lucru în ceea ce îl privea pe Dumnezeu , reproşând evreilor îndepărtarea faţă de Acesta. Nu era un naţionalist , fiind mai degrabă unul dintre evreii deschişi spre universalism , dar şi-a atras de timpuriu ostilitatea înaltei preoţimi şi a unora dintre farisei. Nici nu se putea altfel. El a fost incomod , deranjant pentru bună parte a evreilor care implicaţi în acte necurate sau de corupţie erau atacaţi neiertător de către renumitul învăţător. Vedea stăpânirea romană ca îngăduită de Dumnezeu şi insensibilitatea şi imoralitatea evreilor ca pe o orbire şi depărtare de Dumnezeu. Este posibil că toate acestea nu L-ar fi condamnat definitiv dacă n-ar fi pretins despre sine că ar fi Mesia , Fiul lui Dumnezeu . La întrebarea Marelui Preot dacă este Fiul lui Dumnezeu , Isus a răspuns : „ Da, sunt!”. Această afirmaţie nu putea fi decât una deosebit de gravă , cea mai gravă din punctul de vedere al înaltei preoţimi şi a Marelui Preot. Pretenţia lui Isus dacă ar fi fost acceptată de popor ar fi desfiinţat vechile instituţii iudaice, inclusiv cea a Marelui Preot , care şi aşa erau puse în umbră de stăpânirea romană, lucru care nu putea fi acceptat de Marele Preot , de înalta preoţime. Afirmaţia sa a fost privită ca cea mai înaltă hulă pe care un contemporan o putea susţine în epocă. Privind total dinafara episodului înfăţişării lui Isus din Nazaret înaintea Sinedriului ne putem da seama de marea uimire şi ură pe care Marele Preot şi înalta preoţime o avuseseră în momentul mărturisirii lui Isus. Condamnarea din punctul de vedere al autorităţilor ebraice era inevitabilă şi doar obligativitatea unei judecăţi civile coordonată de guvernatorul provinciei o putea amâna. Ne explicăm astfel din ce cauză saducheii , care percepuseră pericolul crescând al activităţii lui Isus Hristos , erau hotărâţi să elimine învăţătura Nazarineanului. Sub presiunea lor norodul a strigat într-un glas „Răstigneşte-L” , iar Pilat din Pont a pus în aplicare pedeapsa, dezvinovăţindu-se în faţa propriei conştiinţe şi a celor care slujeau statul roman dincolo de disputele din interiorul religiei ebraice. Crucificarea , metodă de execuţie specific romană aplicată hoţilor şi necetăţenilor romani , a fost momentul de maximă înjosire a lui Isus din Nazaret şi un punct central în jurul căreia a gravitat dezvoltarea şi răspândirea gândirii creştine. Patimile de pe crucea Golgotei sunt văzute din punctul de vedere creştin ca locul în care prin suferinţele ţintuirii au fost absolvite păcatele omenirii prin sacrificiul Fiului lui Dumnezeu , întrupat pe Pământ. Eveniment major din istoria universală şi a Universului din punctul de vedere creştin , răstignirea oferea tuturor oamenilor şi neamurilor şansa unui nou început şi a unei noi vieţi prin mărturisirea Trinităţii şi acceptarea botezului.Iudaismul însă care vedea stăpânirea romană cu ochi răi şi inevitabilă , provenind din exterior , simţise, cum am mai spus , pericolul din interior pe care-l reprezenta diferitele tendinţe naţional-religioase care se manifestau libere şi ieşite de sub autoritatea Marelui Preot sau a legiuitorilor. Atenţi şi la ceea ce predica Isus din Nazaret , au reţinut că el a susţinut că a treia zi după ce va fi răstignit va învia. Evangheliile relatează că Marele Preot a insistat pe lângă guvernator şi a obţinut amplasarea unei formaţii de soldaţi romani care să păzească mormântul în care a fost înmormântat Isus Hristos , dar a treia zi de dimineaţă când femeile, care veneau la mormântul său, au văzut piatra de la mormânt mişcată , iar un înger al lui Dumnezeu le-a vorbit vestindu-le învierea Fiului lui Dumnezeu . Mai mult Isus li s-a arătat atât lor cât şi ucenicilor. Punct central al credinţei creştine , învierea şi înălţarea lui Isus Hristos , constituie un subiect de aprige discuţii până în zilele noastre. Frumuseţea ideii în sine şi a ideologiei creştine contrastează cu imposibilitatea unei explicaţii ştiinţifice complete într-un subiect atât de vehiculat şi atât de contestat din exterior , atât de iudaism,cât şi de celelalte religii sau alte medii mai puţin preocupate de religie şi necreştine. Ne surprinde însă cu certitudine lungul şir de coincidenţe între profeţiile marilor profeţi şi biografia lui Isus din Nazaret ( Hristos). S-a subliniat în mai multe rânduri faptul că o parte a populaţiei Israelului , Ierusalimului , mărturiseau pe ascuns despre ceea ce s-a întâmplat şi despre faptele şi minunile lui Isus şi ulterior a ucenicilor săi. Dincolo de crezul creştin în sine rămânem preocupaţi de evoluţia istorică a credinţei creştine şi a impactului pe care această credinţă a avut-o de-a lungul secolelor. Vedem cum autosesizarea iudaismului în această problemă a continuat pe linia stabilită încă dinaintea eliminării celui care răspândea noua învăţătură. Din acest punct de vedere anticreştinismul iudaic precede cu mult antiiudaismul creştin, iar antiiudaismul manifestat de Isus şi ucenicii săi nu trebuie privit ca bine definit sau existent în formă şi esenţă , ci asemănător atitudinii ostile a profeţilor care din interiorul societăţii iudaice criticau naţiunea , conducătorii şi principalele instituţii evreieşti , adresându-le ameninţări şi avertizări în cazul neîndreptării corupţiilor. Opunându-se , dintr-u-nceput noii învăţături din motive deja prezentate , iudaismul nu putea sprijini pe mai departe şi nu vedea cu ochi buni şi nu accepta dezvoltarea învăţăturii creştine. Au procedat pe mai departe la persecutarea noilor lideri creştini aleşi din rândul ucenicilor lui Isus din Nazaret şi a celor pe care aceştia au reuşit să-i atragă de partea lor. Atrăgem atenţia că primii credincioşi creştini şi simpatizanţi sau sprijinitori ai noii credinţe au fost din rândurile populaţiei evreieşti din Israel. Inclusiv ucenicii oricât de deschişi spre universalitate au fost, ei au văzut ca necesară răspândirea noii credinţe în special printre evrei şi nefiind pregătiţi să accepte dintr-u-nceput oameni din rândul tuturor popoarelor fără nicio condiţie. Inclusiv la Pavel vedem subliniată întâietatea evreului.Deschiderea spre exterior a creştinismului este după cum putem observa vădit mult mai mare decât puteau să fie cei mai liberali credincioşi ebraici. Privit din aceste puncte de vedere creştinismul ne apare ca fiind una dintre consecinţele crizei credinţei iudaice şi a societăţii evreieşti influenţate de evoluţia intereselor politico-militare şi economice ale Orientului Apropiat şi Mijlociu. De la început putem presupune că idea creştină a fost sprijinită din Răsărit prin călătoria celor trei magi , fapt care-i face pe cei mai pragmatici să accepte totul ca pe un amestec şi în plan spiritual a Regatului Part ceea ce nu este departe de adevăr deoarece credinţele orientale începeau să fie din ce în ce mai apreciate de însăşi aristocraţia romană , dar nu putem extinde şi în privinţa evoluţiei creştinismului aceaşi poziţie. Relaţiile cu Orientul a populaţiei evreieşti la diferitele nivele nu erau o noutate , iar interesul parţilor în privinţa Israelului era deja consacrat. Stăpânirea romană ,deşi necruţătoare şi jignitoare , oferea o relaţie mai coerentă , mai lucidă şi directă a evreilor cu autorităţile romane , iar parţii cu care o parte a populaţiei fraterniza sprijinea atunci evreii inclusiv în Babilonia. Mai departe ,Faptele Apostolilor ne prezintă activitatea misionară a ucenicilor lui Isus Hristos. În această importantă scriere cuprinsă în Noul Testament putem găsi modul în care se organiza comunitatea creştină din Ierusalim la începuturile sale , străduinţa ucenicilor de a propovădui noua credinţă şi suferinţele pe care au trebuit să le suporte din partea autorităţilor religioase ebraice. Arestarea lor şi înfăţişarea lor înaintea Sinedriului unde cazul lor este dezbătut la cel mai înalt nivel , ilustrează dimensiunea pe care o atinsese activitatea lor misionară . Marele Preot le atrage atenţia asupra faptului că le interzisese să mai răspândească ideile noii credinţe , dar ei nu se conformaseră. Putem surprinde că în componenţa Sinedriului se aflau şi opinii mai moderate , chiar binevoitoare , într-unul dintre capitolele în care Gamaliel îşi expune punctul de vedere. Capitolul al şaselea a Faptelor Apostolilor ne descrie poziţia celui care va deveni cel mai influent cărturar evreu- Gamaliel al II-lea : „ Dar un fariseu numit Gamaliel , un învăţător al legii , preţuit de tot poporul , s-a sculat în picioare în sinedriu şi a poruncit să-i scoată pe oameni afară , pentru puţin timp . Şi le-a zis : <<Bărbaţi israeliţi , luaţi seama bine la voi înşivă , ce aveţi de gând să faceţi oamenilor acestora>>”. Textul cuvântării lui Gamaliel redat de către autor conţine erori în privinţa precedentelor pe care le avusese cazul tulburării creştine , pomenind despre Teuda înaintea lui Iuda Galileanul , dar exprimă deosebit de emoţionant mai departe punctul de vedere al eruditului evreu : „ Şi acum , eu vă spun : << Depărtaţi-vă de oamenii aceştia şi lăsaţi-i în pace. Dacă planul sau lucrarea aceasta este de la oameni , se va distruge ; dar dacă este de la Dumnezeu , nu-i veţi putea nimici. Să nu fiţi găsiţi împotriva lui Dumnezeu >>”³ . Dacă decizia Sinedriului ar fi continuat pe această direcţie relaţia creştinism-iudaism ar fi fost mai apropiată , mai caldă , mai armonioasă. În acelaşi timp dacă privim cu toată seriozitatea principalele puncte care separau şi făceau diferenţă între creştinism şi iudaism constatăm că ele nu erau compatibile şi se excludeau reciproc. Iudaismul nu avea cum să negocieze cu creştinii , nerecunoscându-i , iar a colabora cu ei însemna a se autodizolva, iar creştinii recunoşteau tradiţia iudaică , dar percepeau ca depăşite şi nonvalide toate sacrificiile şi tradiţiile ebraice odată cu jertfa lui Isus Hristos , ca pe un episod consumat , dar necesar. Până către sfârşitul secolului I e.n. nicio scriere atribuită creştinilor nu a fost vădit antievreiască . Anticreştinismul iudaic însă a continuat să se manifeste pe toată durata secolului I e.n. .

Apărut la Ierusalim , creştinismul original s-a răspândit în următoarele decenii în Europa, Asia şi Africa. Jean Daniélou atrage atenţia că creştinismul s-a dezvoltat în mod egal atât în lumea păgână occidentală, cât şi în lumea păgână orientală , a cărui limbă cultă era aramaica, în Transiordania , Arabia, Fenicia , Coelesiria , Adiabene, Osroene⁴. Dacă Faptele Apostolilor prezintă misiunea creştină legată mai ales de elenişti , se poate acredita şi o misiune arameeană. În privinţa bisericii din Galileea , inscripţiile iudeo-creştine arhaice de la Nazaret atestă o evanghelizare foarte veche , lucru în privinţa căruia Faptele Apostolilor nu fac nicio menţiune⁵ . Este probabil deasemenea că creştinii evrei alungaţi din Palestina după anul 70 e.n. au întâlnit la Pella unde se stabilesc o comunitate creştină deja constituită .Epifaniu îi consemnează, iar fragmentele unei Evanghelii a nazarinenilor în limba aramaică cunoscută Sfântului Ieronim s-au păstrat⁶.Găsim important de subliniat că odată convertiţi la creştinism iudeii rămâneau supuşi normelor proprii şi fideli interdicţiei de a mânca cu neiudeii , inclusiv cu „păgânii” convertiţi⁷.

Istoria eclesiastică a lui Eusebiu din Caesarea ne informează că apostolii au propovăduit în toată lumea cunoscută atunci: Toma la Parţi, Ioan în Asia, Petru în Pont şi Roma , Andrei în Sciţia. Biserica iudeo-creştină de la Ierusalim a jucat un rol decisiv până în 70 e.n.⁸ , iar descoperirile de la Nag Hammadi( în special a Evangheliei după Toma) ilustreză o tradiţie arameeană care alăturate scrierilor iudeo-creştine Didahia, Înălţarea lui Isaia, dezvăluie o tradiţie paralelă cu scrierile Noului Testament , deosebit de importante⁹. Evanghelia Evreilor , care se pare că izvorăşte dintr-o comunitate iudeo-creştină egipteană de la începutul secolului II e.n. , îl plasează pe Iacov ca fruntaş al Bisericii creştine. La fel şi Evanghelia după Toma , descoperită la Nag Hammadi îl prezintă pe Iacov ca model pentru ceilalţi apostoli . Clement , în Hypotyposes , îl plasează înaintea lui Ioan şi Petru , iar cele trei Apocalipse ale lui Iacov , aflate la Nag Hammadi , atestă izvoare iudeo-creştine ale gnosticismului¹⁰. Hegesip îl prezintă pe Iacov în relaţii bune cu iudaismul rabinic. Succesorul lui Iacov este vărul lui Isus , Simeon , în timpul primului război iudaic când ruptura dintre Biserică şi iudaism devine definitivă.După căderea Ierusalimului , Eusebiu din Caesarea susţine că o parte a iudeo-creştinilor retraşi revin în Palestina şi Ierusalim. El aminteşte de cincisprezece succesiuni de episcopi până la al doilea război iudaic care în opinia lui ar fi fost evrei de viţă veche¹¹, episcopi care ar fi fost circumcişi. Puşi în faţa unei succesiuni atât de numeroase într-o perioadă atât de scurtă (70-132 e.n.) , Jean Daniélou propune existenţa unui consiliu de douăsprezece prezbiteri dintre care unul ar fi avut întâietatea ,ceea ce pare mai credibil. Rigurozitatea Bisericii din Ierusalim este renumită şi ilustrată de Epistola lui Iuda care are un profund caracter iudeo-creştin , iar Iustin vorbeşte despre aceşti iudeo-creştini la mijlocul secolului II e.n.¹². Ei au fost persecutaţi de către Bar Kochba , iar de originile Bisericii de Ierusalim pare să se lege originea Bisericii din Egipt. Evanghelia Egiptenilor şi Evanghelia Evreilor menţionate de Clement din Alexandria şi Origen face plauzibilă existenţa a două feluri de creştini din Egipt: de iudei convertiţi şi egipteni convertiţi. Misiunea creştină pare a nu fi străină nici de Etiopia şi asta din primul secol al erei noastre.

Având o legendă care coboară până în timpul lui Isus (Cronica lui Addai) , regele Abgar IX (179-186 e.n.) este acceptat ca fiind primul rege creştin din Edessa. Istoria eclesiastică a lui Eusebiu din Caesarea subliniază că iudeo-creştinii din Osroene sărbătoreau Paştele ca şi creştinii palestinieni¹³. De mediul creştin edessian par a se lega Faptele lui Toma , Psalmii lui Toma şi Evanghelia lui Toma. Evanghelizarea Adiabenei are şi ea aceaşi origine iudeo-creştină palestiniană , cunoscut fiind faptul că încă din secolul I e.n. regele Izates şi mama sa Elena se convertiseră la iudaism. Episcopii Adiabenei din secolul II e.n. aveau cu toţii nume iudaice ( Samson, Isaac, Abraham, Moise, Abel)¹⁴, ceea ce credem înclină definitiv balanţa în favoarea originii iudeo-creştine palestiniene a creştinismului Adiebenian. La sfârşitul secolului II e.n. Taţian este un mare reprezentant al creştinismului de Adiabene.

Preluând pe Origen, Eusebiu din Caesarea desemnează pe Toma ca fiind apostolul parţilor¹⁵ şi putem discuta despre o extindere a misiunii creştine până în India încă din primul secol , Eusebiu notând că Panten , misionar iudeo-creştin din Egipt , ar fi realizat o misiune în Indii unde ar fi găsit o Evanghelie a lui Matei în limba ebraică¹⁶, tradiţia de mai târziu atribuindu-i lui Bartolomeu evanghelizarea Indiilor. Frumuseţea acestui tip de creştinism s-a perpetuat şi în Evul Mediu printr-un număr redus de creştini de acest gen în comunităţile rurale şi urbane din Orient.

Aceste diferenţe care persistau în rândul creştinilor au fost puse în discuţie încă din primul secol. Misiunea lui Pavel sporise într-un deceniu numărul „păgânilor” convertiţi. Iudeo-creştinismul de tip ierusalimian pălea prin comparaţie cu iudeo-creştinismul paulian dacă privim prin prisma numărului de credincioşi. Pavel aminteşte în Faptele Apostolilor 15,10 că evreii creştini au acceptat de la început ca păgânii convertiţi să nu fie obligaţi la circumcizie , dar asta nu însemna că evreii creştini îi considerau complet egali pe noii convertiţi dintre neamuri. Putem admite deci că o criză mocnea în interiorul acestor două categorii de creştini. Nota de superioritate a evreilor creştini este adoptată inclusiv de apostolii tradiţionalişti(Iacov, Petru). Acest gen de criză s-a dorit a fi rezolvată prin Sinodul de la Ierusalim(49 e.n.) când se stabileşte că creştinii dintre neamuri nu trebuiau să se supună regulilor noahice , trebuind să se abţină doar de la carnea jertfită idolilor, de animalele sugrumate şi de la desfrâu , ceea ce mai subliniază superioritatea evreului creştin , lucru susţinut inclusiv de apostolul neamurilor Pavel , dar curând numărul creştinilor dintre neamuri în continuă creştere va consacra acest tip de creştinism şi va diminua rolul istoric al iudeo-creştinismului palestinian şi regresul numeric al acestor creştini , fapt care nu ar contravine universalismului care-l caracteriza pe Isus şi indicaţiei Acestuia către ucenici de a duce vestea cea bună tuturor neamurilor , dar îndepărta pe creştini de rigorile tradiţiei iudaice.

Activitatea lui Pavel este magnifică în Asia Mică , Grecia, Macedonia , Peninsula Italică. Ne este prezentată în Faptele Apostolilor unde putem surprinde şi problemele existente în interior şi pericolele care ameninţau Biserica. Nu de puţine ori sunt subliniate greutăţile şi suferinţele de care au avut parte. Populaţia şi autorităţile priveau cu suficientă răceală activitatea paulină şi chiar apostolul nominalizează suficienţi oameni din rândul populaţiei din cauza cărora a avut de suferit. Iudaismul prin reprezentanţii săi supraveghea evoluţia acestei credinţe şi acţionau în sensul izolării şi persecutării creştinilor şi chiar a uciderii fruntaşilor săi. Martiriul lui Pavel şi Petru exemplifica ostilitatea generală care răbufnea uneori deosebit de virulent , dar comunităţile creştine au supravieţuit şi au păstrat învăţăturile marelui apostol al neamurilor , a celui care a consacrat iudeo-creştinismul de tip elenistic.

Important de amintit este faptul că apostolul Pavel întâlneşte în Corint pe Aquila şi Priscila, tocmai alungaţi de la Roma în urma unui edict imperial menţionat de Suetoniu şi datat în anul 49 e.n..

Alături de misiunea paulină deosebit de importantă ne apare misiunea petrină. În Palestina , Fenicia, Siria , Cilicia apostolul Petru răspândeşte buna vestire. Eusebiu din Caesarea extinde misiunea petrină şi asupra Bithiniei , Capadociei şi Galatiei.

Apostolul Ioan era cel mai tânăr dintre ucenicii lui Isus Hristos. Activitatea sa misionară ne este destul de bine cunoscută , dar ştim că era un pilon important al Bisericii primare. După Sinodul de la Ierusalim (49 e.n.) nu se ştiu despre Ioan decât puţine lucruri până la exilul la Patmos din timpul lui Domiţian la care face Ioan însuşi referire în Apocalipsa 1,9. Sfântul Irineu amintea despre lucrarea de învăţătură a lui Ioan în Efes , subliniind că apostolul Ioan a trăit până în timpul domniei împăratului Traian.

Pentru creştinismul nord şi sud dunărean notabilă este informaţia transmisă de Eusebiu din Caesarea care în Istoria eclesiastică desemnează ca responsabil al evanghelizării Sciţiei pe apostolul Andrei. Greu de verificat afirmaţia nu ni se pare imposibilă putând susţine ca plauzibilă şi deloc exagerată încercarea evanghelizării sud şi nord-dunărene (la Dunărea de Jos) încă de la începuturile răspândirii noii credinţe prin persoana apostolului Andrei ceea ce ne conduce la existenţa timpurie şi în aceste regiuni a unei orgănizări bisericeşti chiar dacă reduse numeric care va dezvălui în secolul IV e.n. vigoarea vieţii bisericeşti creştine ilustrată şi prin importantele descoperiri arheologice de acest gen mai ales din Dobrogea actuală.

Considerăm ca izvorând din interiorul iudaismului şi a poporului evreu credinţa creştină şi deci importantă de semnalat . Dincolo de polemica iscată încă de la început şi care a condus la atâtea victime de-a lungul mileniilor considerăm ca aparţinând chiar strâns legat de istoria poporului evreu cel puţin în primul secol după pătimirea lui Isus din Nazaret (Hristos). De remarcat că pentru autorităţile romane creştinismul cel puţin în primul secol a fost privit ca pe o problemă internă a poporului evreu, ca pe o criză a iudaismului sau confundat cu acesta, în orice caz ca pe o problemă iudaică pe care nu o înţelegeau şi o doreau soluţionată.

1 Flavius Iosephus, Antichităţi iudaice,II,XVIII,III,3,traducere şi note de Ion Acsan,Editura Hasefer,Bucureşti,2001

2 Evanghelia după Matei,27,19

3 Faptele Apostolilor, 5, 34-39

4 Jean Daniélou,Biserica primară. De la origini până la sfârşitul secolului al treilea,Editura Herald,Bucureşti,2008, p.26

5 Ibidem

6 Ibidem, p.30

7 Ibidem, p.34

8 Ibidem, p.8

9 Ibidem, p.7

10 Ibidem, p.15

11 Eusebiu din Caesarea , Istoria eclesiastică,IV,5,2trad.,studii şi note T. Bodogae,vol.13,Bucureşti , 1987

12 Iustin,Dialog cu Trypho,XVIII,1,în : Apologeţi de limba greacă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortdoxe Române,Bucureşti,1997;www.voxdeibaptist.org/justin_trypho_rom.htm

13 Eusebiu din Caesarea, Istoria eclesiastică, V, 23,4 ,trad.,studii şi note T. Bodogae,vol.13,Bucureşti , 1987

14 Jean Daniélou,op.cit.,p.65

15 Eusebiu din Caesarea, Istoria eclesiastică, III,I,1,trad.,studii şi note T. Bodogae,vol.13,Bucureşti , 1987

16 Ibidem, V,10,3

Anchete , Idei religioase , Sport la debut de Februarie 2014 !

Februarie reprezintă principala lună a iernii. În mod normal acum gerul şi frigul sunt cele mai aprige. Nefiind un deosebit de mare iubitor al anotimpului de iarnă , mă bucur de acest punct de maxim atins de iarnă deoarece ştiu că peste mai puţin de o lună urmează , cel puţin calendaristic şi sperăm nu numai, primăvara. Până atunci însă mai trebuieşte savurată splendoarea şi nobleţea iernii. Din păcate pentru unii nu a fost o simplă evoluţie calendaristică. Imaginile atât din străinătate , cât şi din România oferă suficiente cazuri de drame şi traumatisme suferite de către cetăţeni. Dincolo de lupta cu nămeţii cu care românii nu se pot declara învingători decât în parte, deosebit de discutat şi la limita unei catastrofe o reprezintă cazul celebrei aterizări forţate a avionului din Apuseni cu medicii care se străduiau să salveze alte vieţi. Lipsa unei operativităţi sporite în astfel de cazuri este deosebit de îngrijorătoare. Căderea avionului a avut loc între localităţile Horea şi Beliş din judeţul Alba în plină pădure, dar cei responsabili nu au găsit cele mai bune mijloace de comunicare şi salvare decât după 6 ore. La drept vorbind este de mirare că a scăpat vreunul cu viaţă prin impactul avionului cu solul. Pilotul , Iovan şi tânăra Aura au decedat. Aura a murit după … 5 ore de la impact. Dumnezeu să-i odihnească în pace ! Ceilalţi medici cu răni mai superficiale au încercat din răsputeri să se oblojească şi să anunţe cât mai repede tragedia. În cadrul mărturiilor medicului Ianceu la televizor, el dezvăluie că au declarat poziţia exactă prin telefon la puţin timp după impact. Indiferent cine trebuia să intervină în astfel de cazuri cu siguranţă trebuia să dea dovadă de o promptitudine mai mare. Au fost găsiţi mai repede de către localnici. În fine…

 

Delegaţia FMI prin doamna Andreea Schaechter a sosit în România şi a purtat discuţii cordiale cu reprezentanţii României. S-au convenit chestiuni serioase şi Guvernul României se pare că îşi propune relansarea economică şi bancară.

Începând cu ziua de mâine începe Opimpiada de Iarnă de la Sochi 2014. Rusia s-a străduit din răsputeri să mobilizeze pentru asigurarea securităţii în centrul olimpic forţe militare şi civile impresionante. Am auzit că există şi ameninţări relevante adresate către două competitoare din echipa Austriei. Sperăm că totul se va realiza fără incidente grave , altfel tot farmecul întrecerilor olimpice de iarnă ar fi în mod cert umbrit, chiar compromis.

Recitind , a câta oară oare, din Niceta de Remesiana am rămas impresionat de modul în care respectă şi evidenţiază  celebrul scriitor creştin de origine daco-romană  Trinitatea şi Simbolul Credinţei. Sunt într-adevăr definitorii pentru credinţa în divinitate şi credinţa creştină şi cu adevărat ziditoare pentru interiorul sufletesc al fiecărui creştin ortodox în special. Deplângând starea omului în Opere , Niceta de Remesiana spune în Cartea a III-a : “Vai, omule , tu, care nu te cunoşti măcar pe tine însuţi, îndrăzneşti să măsori cele dumnezeieşti” (Cărticele de Învăţătură,Cartea III,2). Mai multe dispute religioase interne sau schismatice l-au obligat pe Niceta de Remesiana să îşi sintetizeze propria viziune privind existenţa, funcţionarea şi relaţia dintre Persoanele Trinităţii : Tatăl , Fiul şi Duhul Sfânt. “Urmează să expun , după cuprinderea minţii (pro captus mentis), ce înţeleg eu despre a treia Persoană , adică Duhul Sfânt” (Opere, Cărticele de Învăţătură, Cartea III, 2,1). Mai departe el spune: “Credincioşilor le este de ajuns aşadar să ştie că Fiul este , fără îndoială, născut , iar Duhul purcede de la Tatăl. … Credem aşadar că Sfântul Duh Mângâietor purcede de la Tatăl” (Cărticele de Învăţătură, Cartea III, 2, 5) şi ” Sfântul Duh nu poate fi cunoscut mai deplin decât prin măreţia lucrărilor” (Cartea III,6). Simbolul Credinţei este comentat de către Niceta de Remesiana acordând o venerare imaculată Tatălui , Fiului şi Duhului Sfânt. “Această credinţă în Treime s-o întăriţi , fraţilor, în inimile voastre , crezând ÎNTR-UNUL DUMNEZEU TATĂL ATOTPUTERNIC ŞI ÎN FIUL LUI IISUS HRISTOS , DOMNUL NOSTRU , ŞI ÎN DUHUL SFÂNT, lumina adevărată, sfinţitorul sufletelor … ” (Cartea V, 8). Adevărate nestemate aceste aprecieri ale renumitului scriitor din secolul IV-V e.n de la Dunărea de Jos. Aceste scrieri mărturisesc despre vigoarea creştinismului daco-roman. Tradiţia creştinismului românesc se revendică încă de la Sfântul Apostol Andrei , dar în secolele IV-VI e.n. este deosebit de fecund în întreg spaţiul carpato-danubiano-pontic. Sunt cunoscuţi mai mulţi scriitori şi martiri creştini pe care Biserica Ortodoxă îi sărbătoreşte anual. În paralel cu mărturisirea Sfintei Treimi , Niceta de Remesiana consideră salutară şi absolut necesară credinţa în SFÂNTA BISERICĂ UNIVERSALĂ (SANTAM ECCLESIAM CATHOLICAM – Într-una Sfântă , sobornicească şi apostolească Biserică) (Cartea V , 10). 

Mă bucură enorm activitatea religioasă a ultimului deceniu. Autorităţile religioase sprijină mai mult decât oricând activităţile caritabile şi coordonează evenimente de comemorare şi se constată un spirit de conciliere interreligioasă mult mai intens şi real decât înainte. Acest fapt îl constat atât în România , cât şi în străinătate. Înalte feţe bisericeşti mai puţin implicate în plan politic , care nu răspund unor rivalităţi între culte decât într-un mod moderat prin intermediul studiilor publicate. Mi se pare cea mai raţională şi echitabilă atitudine posibilă în contrast cu spiritul de cruciadă al prelaţilor catolici  sau cu febrila şi uneori grobiana atitudine a preoţimii ortodoxe în raporturile sale cu populaţia şi străinii în Evul Mediu.

Apostolul neamurilor , Pavel îndemna : “Fiţi slabi cu cei slabi” în timp ce anterior lui cu trei secole Aristotel spunea în Metafizica : “Lecţiile trebuie să fie potrivite cu cei care le ascultă. Apreciem cum se cuvine atunci când ni se vorbeşte mai pe înţeles , altminteri nu ne luminăm cu privire la cele mai îndepărtate , fiindcă mai puţin obişnuite , acestea rămân încă mai necunoscute şi mai străine…… Cât de puternică este obişnuinţa o arată legile , în care miticul şi copilărescul , ca habitus , exercită o presiune mai mare decât cunoşterea lor” (Aristotel , Metafizica, II,3).

Se apropie cu repeziciune debutul celui de-al doilea semestru şcolar. Provocările nu sunt puţine. Noi examene şi discuţii numeroase şi aprinse. Iarna să vă fie cât mai plăcută şi suportabilă, se apropie  Valentine s Day, iar primăvara o adevărată reverie .

Marcus Aurelius : Copilăria !

Marc Aureliu ” s-a născut la Roma , cu şase zile înainte de calendele lui mai , în grădinile de pe muntele Caelius …”¹ în anul 121 e.n. fiind unul dintre acei copii ai Romei care prin origine² promiteau un destin special indiferent de direcţia pe care ar fi urmat-o acesta . Despre originea nobilă a lui Marc Aureliu vorbeşte şi Eutropius în câteva rânduri confirmând bunul renume al familiei acestuia şi din partea mamei şi din partea tatălui, neverificabilă şi legendară însă ³ . Primii ani de viaţă şi i-a petrecut la Roma în casa în care văzuse lumina zilei şi ” în casa bunicului său Verus , situată lângă clădirile Lateranus “⁴ . Felul său de a fi a ieşit încă din copilărie din tiparele obişnuite ale vieţii zburdalnice a marii majorităţi a copiilor din Roma acelor vremi . El îşi petrecea mai tot timpul retras , cugetând şi luând în seamă tot ce-l înconjura şi ce auzea , ducând un mod de trai mai degrabă auster faţă de posibilităţile ce i le putea oferi statutul social şi bogăţia familiei sale . Confirmarea acestui comportament îl găsim tot în istoria augusta în biografia dedicată lui : ” De mic copil a fost serios , şi după ce a depăşit vârsta în care avea nevoie de îngrijirea doicilor , a fost încredinţat unui profesor de seamă dedicându-se filosofiei “⁵ . Mai târziu când îşi va scrie Comentariile sale , va începe primul capitol cu pomenirea bunicului , tatălui , mamei şi străbunicului , confirmând el însuşi în mod indirect comportamentul din copilărie şi activităţile desfăşurate atunci .⁶

Atât Istoria augusta cât şi Comentariile lui Marc Aureliu vin să ne adeverească înalta grijă a familiei sale şi a lui însuşi pentru dobândirea unei educaţii şi cunoştinţe deosebite din fragedă pruncie de către copilul Marc Aureliu . Neurmând cursurile şcolilor publice şi având posibilitatea de a avea ca dăscăli printre cei mai pricepuţi profesori ai timpului el a putut de timpuriu să dobândească cunoştinţe bogate despre universul şi lumea care-l înconjura . În cartea I , 5 – 15 a Comentariilor sale Marc Aureliu vine să confirme înaltul său respect pentru profesorii săi , prezentându-i pe fiecare după materia pe care se străduia să i-o insufle . Aşadar aflăm din scierea împăratului însuşi că avea ca profesor de muzică pe Diognet care i-a “ insuflat ură contra tuturor temerilor deşarte şi necredinţă în scamatorii , descântece , în preziceri şi alte asemenea … “⁷ . Diognet l-a îndreptat către profesorii de drept ( Bacchus ) , filosofie ( Tandassi ) şi pictură ( Marcianus ) . Filosoful stoic Rusticus l-a învăţat “ să nu ţin(ă) cuvântări numai de dragul aplauzelor , şi nici să nu fac(ă) în faţa oamenilor pe omul foarte activ şi filantrop . Mulţumită lui m-am dezbărat de orice vorbărie declamatoare şi poetică , de orice obicei de-a face fraze frumoase , precum şi de orice deşertăciune în îmbrăcăminte sau altfel de lux “⁸ . De la renumitul stoic din Calcis – Appolonius a învăţat să ” cuget(e) nestânjenit , anume să nu mă întemeiez decât pe raţiunea sănătoasă , desigur cu precauţiune , însă fără şovăială ; să păstrez o statornică linişte a sufletului în durerile cele mai puternice , cu prilejul pierderii unui copil , ca şi la bolile îndelungate . El a fost pentru mine un exemplu viu , cum cineva poate să fie serios şi totdeodată prietenos cu lumea“⁹ . Originar din Cheronea , Sextus , un nepot al lui Plutarh , a fost pentru Marc Aureliu ” modelul bunătăţii , exemplul unui adevărat tată de familie ; de la el am învăţat ceea ce se cheamă a trăi conform naturii“¹⁰ . Gramatica îi era desluşită de către Alexandru Gramaticul¹¹ . Profesorul de retorică Fronto l-a învăţat că “ domnia arbitrară dă naştere la invidie , la certuri , şi artei de a se preface , şi cât de puţină omenie poartă în inimă aceia pe care îi numim patricieni “¹² . Faţă de Cornelius Fronto s-a simţit cel mai aproape şi i-a acordat un respect special . În timpul vieţii a purtat cu acesta o corespondenţă vie şi după trecerea acestuia în nefiinţă în semn de înaltă preţuire i-a ridicat o statuie în Senat şi i-a păstrat o amintire neştirbită . În preajma lui s-a mai aflat Alexandru platonicul , un retor de frunte , şi stoicul Catulus care-l îndemna să nu rămână “ nepăsător faţă de plângerile unui prieten , chiar când ar fi neîntemeiate , ci dimpotrivă , să-i câştig(e) încrederea deplină “¹³ . În formarea tânărului Marc Aureliu a avut un merit şi Severus , filosof stoic , rudă a viitorului împărat . Despre Severus, Marc Aureliu spune : ” mulţumită lui am dobândit o noţiune despre ceea ce trebuie unui stat liber , în care domneşte egalitatea de drept fără deosebire faţă de toţi , şi unde nu se ţine nimic mai mult în seamă ca libertatea cetăţenilor “¹⁴ .

La vârsta de zece ani a fost nevoit să suporte plin de îndurerare moartea prematură a tatălui său – Annius Verus . Pierderea şi durerea lui şi a familiei a fost enormă , iar tânărul Marc Aureliu a trebuit să suporte cu … ” stoicism “ acest eveniment nefericit al fragedei sale existenţe . De acum el se va refugia şi mai mult în braţele mamei sale şi va asculta de poveţele ei .

Deosebit de studios , respectuos şi săritor copilul Marc Aureliu a atras atenţia împăratului Hadrian a cărui admiraţie pentru acesta s-a manifestat în primă fază prin invitarea la palat unde avea privilegiul de a sta prin preajma împăratului . ” De la mama sa , care se găsea alături de copiii ei , Marcus moştenise dragostea pentru cultură , mila , blândeţea , pietatea şi cele mai alese virtuţi . Nobila femeie îl obişnuise cu o viaţă ordonată . Abia trezit din somn , el făcea lectură în pat , se plimba puţin prin cameră , se îmbrăca şi pleca să-i salute pe ai săi . Toată dimineaţa şi-o petrecea alături de împărat , sau singur ca să-şi îndeplinească obligaţiile cerute de funcţiile religioase sau publice ce le primise în acel moment . De multe ori , participarea sa la jocurile de circ , la

amfiteatru sau la teatru îi răpeau întreaga zi şi atunci studia noaptea “¹⁵.

Aflându-se de timpuriu în apropierea împăratului Marc Aureliu a reuşit să se iniţieze în tainele conducerii unui Imperiu atât de mare , dobândind cunoştinţe de diplomaţie şi fiind la curent cu toate problemele care existau în imensitatea lumii romane . Meticulozitatea şi detaşarea sa l-a făcut pe împăratul Hadrian să-l aprecieze şi să şi-l apropie tot mai mult . Fiind şi rude apropiate relaţia dintre Hadrian şi Marc Aureliu a fost una deosebită cu toate că este cunoscut faptul că Hadrian avea şi momente de dezechilibru . Dio Cassius spune că în semn de apreciere deosebită Hadrian îl numea pe Marc Aureliu înaintea adopţiunii – Verissimus ( cel mai adevărat )¹⁶ .

La vârsta de 15 ani a primit din partea lui Hadrian toga virilis şi era implicat în diferite asociaţii religioase . Grădinilor bunicului său abia le mai putea acorda din când în când atenţia de care acestea avuseseră parte în primii lui ani de viaţă . De acum înainte viaţa lui Marc Aureliu începe să curgă tot mai repede spre regretul său care ar fi dorit timp mai mult pentru preocupările sale filosofice . Atras de la început de filosofia stoică Istoria augusta vine să ne confirme austeritatea vieţii pe care acesta şi-a impus-o din copilărie : ” încă de copil , luând de la etatea de 12 ani ţinuta exterioară şi interioară de filosof – în timpul studiului , să stea întins pe pământ , îmbrăcat cu o mantie grecească şi numai greu îl convingea mama sa să treacă pe un pat pe care erau aşternute piei “¹⁷ .

Pentru prima dată el a avut numele străbunicului din partea mamei , iar după dispariţia tatălui a primit din partea lui Hadrian numele de Annius Verissimus şi o dată cu primirea togii virile Annius Verus ¹⁸ . Numai după moartea lui Antoninus Pius şi-a stabilit definitiv numele la Marcus Aurelius Antoninus Augustus .

Născut şi crescut într-un mediu familial sănătos , cu o înclinaţie şi disponibilitate deosebite pentru pătrunderea tainelor cunoaşterii , Marc Aureliu a adunat suficientă experienţă de viaţă încă din aceşti primi paşi ai vieţii pentru a se face cunoscut şi pentru a se situa în fruntea celor care aveau pretenţii vreodată la atingerea vreunei funcţii deosebite la Roma . Seriozitatea lui l-a făcut să fie respectat astfel încât orice înaintare pe scara funcţiilor publice n-a părut impusă , nici nemeritată şi nici contestată de către cineva . Situată din copilărie pe temelii atât de puternice , deşi moartea tatălui când avea doar 10 ani l-a afectat profund , cariera tânărului Marc Aureliu  promitea cel mai mult dintre toţi tinerii vremii lui , mai trebuind doar ca el să fie susţinut pe mai departe de cei care-l puteau promova .

1 Istoria Augusta , Marcus Antoninus , 1 .

2 Ibidem :” Tatăl său , Annius Verus , a murit pe când era pretor , iar bunicul său , tot cu numele de Annius verus , consul de două ori şi prefect al oraşului , a fost primit în rândul patricienilor de către împăraţii Vespasian şi Titus , în calitate de cenzori . I-a fost unchi după tată consulul Annius Libo , mătuşa Galeria Faustina Augusta , mamă Domitia Calvilla , fiica lui Calvisius Tullius , fost consul de două ori , străbunic după tată Annius Verus , fost pretor , din municipiul Uccubitanum din Spania , devenit senator , străbunic după mamă Catilius Severus de două ori consul , prefect al oraşului , bunică după tată Rupilia Faustina , fiică a fostului consul Rupilius Bonus . … Cercetându-i originea familiei , se constată că se trăgea din Numa , precum arată Manius Maximus , şi din regele salentin Maleminius , fiul lui Dasummus , care a întemeiat oraşul Lopiae”.

3Eutropius ,VIII , 9 : ” După el a luat conducerea imperiului Marcus Antoninus Verus , de obârşie foarte nobilă , căci după tată se trăgea din Numa Pompilius , după mamă dintr-un rege al sallentinilor .”

4 Istoria Augusta , Marcus Antoninus , 1 .

5 Ibidem , 2 .

6 Marcus Aurelius , Către sine însuşi , I , 1 – 4 : „ I.1: Bunicul meu Verus mi-a dat exemplul blândeţii şi al răbdării . 2. Pe tatăl meu lumea îl pomenea cu laude , că dăduse dovadă de o fire cu adevărat bărbătească , şi totdeodată smerită , însuşiri în care am căutat să mă aseamăn cu el . 3. Mamă-mea a fost pentru mine un model de cucernicie şi de binefaceri ; m-am străduit , călcând pe urmele ei , să nu fac fapte rele , nici să nu le cuget , şi să trăiesc ca şi ea , simplu şi cumpătat , străin de luxul obişnuit al celor puternici . 4. Străbunicul meu , a cărui voinţă era ca eu să nu urmez în şcolile publice , îi datorez că am primit acasă învăţătura dascălilor destoinici , şi am văzut că în privinţa aceasta nicio strădanie nu este prea mare” .

7 Marcus Aurelius , Către sine însuşi, I , 6.

8 Ibidem , I , 7 .

9 Ibidem , I , 8 .

10 Ibidem , I , 9 .

11 Ibidem , I , 9 .

12 Ibidem , I , 11 .

13 Ibidem , I , 13 .

14 Ibidem , I , 14 .

15 Dumitru Tudor , Figuri de împăraţi romani , vol. II , Editura Enciclopedică Română , Bucureşti , 1974 , p.103 .

16 Dio Cassius , LXIX , 17 , 21 .

17 Istoria augusta , Vita Marci .

18 Istoria Augusta , 1 .

Despre Sănătate, Umanitate şi “Întâmpinarea Domnului” !

Am păşit în prima zi a lunii februarie 2014. Azi, Biserica Ortodoxă Română sărbătoreşte pe Sfântul Trifon , iar mâine este sărbătoarea de Întâmpinarea Domnului ( în popor Stretenia după denumirea din limba slavonă). Sărbătoarea din 2 februarie mărturiseşte despre urcarea Fecioarei Maria la Ierusalim după 40 de zile de la naştere pentru curăţire şi întâmpinarea Pruncului de către dreptul Simeon care-l binecuvântează, relatată de către apostolul Luca.

Ziua de mâine este pentru mine mai importantă şi dintr-un alt motiv. A fost ziua de naştere a tatălui meu. S-a născut la 2 februarie 1942 şi l-am pierdut în anul 2009. Am ţinut deosebit de mult la el şi l-am apreciat enorm. Din nefericire la 67 de ani din cauza unei afecţiuni cardiace a decedat fulgerător cu toate că dacă ar fi beneficiat de o medicamentaţie mai atentă ar fi putut trăi încă 10-20 de ani. În România însă precum într-un bal al spânzuraţilor a lui Rimbaud precaritatea serviciilor medicale, agravarea unor afecţiuni şi alte cauze (nu în ultimul rând financiare) au condus la îmbolnăvirea gravă şi decesul unei întregi generaţii de vârsta a treia şi a doua. ” Sub ştreangul negru – ciung simpatic  / Dansează slabii paladini/ Ai dracului îndemânatic / Schelete lungi de Saladini” (Rimbaud,Balul Spânzuraţilor). Sarcastic , înfiorător , dar moartea a secerat neiertător, dezumanizând pretutindeni.

Eclesiastul spune despre Dumnezeu că : ” Orice lucru El îl face frumos la vremea lui ; a pus în inima lor ( a oamenilor n.n.) chiar şi gândul veşniciei , măcar că omul nu poate cuprinde, de la început la sfârşit , lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu” (Eclesiastul 3,11). Deosebit de sugestiv acest verset biblic care relatează despre aspiraţiile mai mult sau mai puţin devoalate ale oamenilor. Străduinţele oamenilor pentru a deţine piatra filosofală sau viaţa veşnică sunt milenare. Lucian Blaga se declara convins că pentru “Dumnezeu un om este mai preţios decât o galaxie”. Câtă înţelepciune. Geneza ne spune că Dumnezeu a făcut omul după Chipul şi asemănarea Sa. Psalmii întregesc : “Ce este omul, ca să Te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă? L-ai făcut cu puţin mai pe jos decât Dumnezeu, şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste.“ (Psalm 8:4-5). Referitor la asemănarea om-Dumnezeu , Papa Ioan Paul al II-lea spunea : ” Gândul omului cu privire la lumea vizibilă , la natură , se deosebeşte într-un fel de natura însăşi… Mai mult se deosebeşte decât se aseamănă… Omul se aseamănă mai mult cu Dumnezeu decât cu natura… Textul biblic nu ne vorbeşte de asemănarea omului cu restul creaturilor , ci numai cu Dumnezeu”.

Ar fi foarte multe de spus, dar viaţa se desfăşoară cu o rapiditate din ce în ce mai accelerată în zilele noastre în aşa fel încât uneori este de mirare că mai citim câte o carte sau că mai raţionăm corect conform răsfrângerii Chipului lui Dumnezeu în noi. M-am bucurat enorm când am aflat că renumitul pilot de Formula 1 – Michael Schumacher, are şanse reale de a supravieţui nefericitului accident de schi şi de a fi readus la viaţă din coma profundă care i-a fost indusă. A decedat în România însă celebra realizatoare a emisiunii “Tezaur Folcloric” – Marioara Murărescu. Situaţia politică, economică şi diplomatică este şi destul de tensionată. În România a apărut o nouă alternativă – Partidul Mişcarea Populară. La nordul României o ţară deosebit de influentă este în derivă. Ucraina este în pragul revoluţiei şi implicaţiile deteriorării situaţiei din Ucraina din perspectiva României sunt incalculabile. Adevărat dragon al Rusiei , Ucraina este împărţită în mai multe regiuni istorice aflate pe nivele diferite de dezvoltare. Este o ţară imensă la graniţa Uniunii Europene. România s-a mai confruntat cu o situaţie asemănătoare în timpul destrămării Yugoslaviei. Există în acest context ca şi în cazul Yugoslaviei dispute economice, ideologice , religioase, iar Uniunea Europeană şi SUA susţin tacit şi ideologic acţiunile manifestanţilor nemulţumiţi de încarcerarea firavei Yulia Tymoschenko şi de încăpăţânarea liderilor politici ucraineni.

Celeritatea evoluţiei relaţiilor internaţionale devine surprinzătoare şi contaminatoare. Face obiectul unor discuţii aprinse de analize de tip heideggerian cu trimiteri profunde în plan fenomenologic , sociologic. În urmă cu doi ani am citit o lucrare de doctorat a doamnei doctor Laura T. Ilea care analiza opera lui Martin Heidegger. Observaţiile dumneaei sunt demne de luat în seamă. Fenomenologia prin multiplele ei faţete care pot fi surprinse ( aculturaţie, deculturaţie etc.) reprezintă o ramură cu posibilităţi şi rezultate nebănuite , infinite.

Îmi exprim convingerea că soluţionarea tuturor problemelor nu va fi posibilă nicicând , dar o evoluţie pozitivă pe calea dezvoltării nivelului de viaţă şi de trai trebuie să devină o prioritate la nivel mondial. Şi în acest context aş putea închina un pahar precum poetul : ” … aide să-nchinăm pentru ceva/ Pentru sfânta Libertate rădic cupa asta grea/ Pentru dulcea Poesie, pentru aripatul Vis !/ Cetitor, dân ochii-mi lacrămi picură pă manuscris” (Mircea Cărtărescu, Levantul).