Într-o perioadă de profunde transformări în interiorul societăţii ebraice (sfârşitul secolului I î.e.n. – I e.n. ) , marcată de o mulţime de idei lansate , de rivalitatea saduceo-fariseică , de dezvoltare a mai multor secte care vor avea adepţi devotaţi până la fanatism sau sacrificiul suprem , a trăit Isus din Nazaret care peste secole va lăsa o amprentă deosebită asupra istoriei universale însăşi. În interiorul credinţei creştine el este cunoscut sub numele de Isus Hristos ( Mesia ) care este Fiul lui Dumnezeu , Cel care a existat dintotdeauna şi care întrupat a venit la poporul evreu pentru a-l mântui împreună cu celelalte popoare care vor crede în El. Ne-am propus să privim şi să desprindem câteva caracteristici ale vieţii lui Isus şi a iudeo-creştinismului din afara problemei creştine , cât mai ştiinţific cu putinţă şi din punctul de vedere al devenirii istorice şi al impactului de orice fel ar fi el asupra istoriei poporului evreu şi a istoriei religiilor sau istoriei universale. De-a lungul Evului Mediu credinţa fără cunoştinţă , fără cercetare , fără raţiune, a fost impusă , iar omul Evului Mediu instrumentat într-un anumit sens spre folosul personal al unor persoane corupte , uneori din interiorul Bisericii creştine. Dincolo de aceste urmări a ceea ce a provocat existenţa lui Isus omul, rămâne faptul de netăgăduit (deşi s-a încercat) a existenţei fizice a lui Isus în această perioadă în rândul poporului evreu şi a faptelor sale , a existenţei celor care L-au urmat , ucenicii săi, apostolii şi a dezvoltării iudeo-creştinismului şi a creştinismului (de tip elenistic) în interiorul lumii romane , romane târzii şi romano-bizantine cu toate efectele negative asupra poporului evreu . Ne propunem surprinderea existenţei şi a faptelor lui Isus în aceste prime rânduri pentru ca pe mai departe să prezentăm dezvoltarea iudeo-creştinismului şi parţial a creştinismului elenistic. Dacă majoritatea dovezilor legate de viaţa , existenţa şi prevestirea existenţei lui Isus se desprind din interiorul iudaismului şi ale scrierilor ucenicilor săi, o singură scriere o adevereşte direct prin Iosephus Flavius în ale sale Antichităţi iudaice. Deşi s-a încercat şi discreditarea acestui paragraf prin lansarea opiniei că ar fi un adaos medieval , el este acceptat ca fiind autentic în rândul celor mai avizate opinii. Descriind faptele procuratorului Pilat din Pont , Iosephus Flavius adaugă : „ În vremea aceea a trăit Isus , un om înţelept , dacă poate fi numit aievea om . El a fost autorul unor uluitoare minuni şi învăţătorul oamenilor care erau bucuroşi să afle adevărul. A atras de partea lui o mulţime de iudei , dar şi o mulţime de păgâni. Acesta a fost Hristos. Chiar dacă Pilatus , datorită acuzaţiilor aduse de fruntaşii poporului nostru, l-a ţintuit pe cruce , n-au încetat să-l iubească cei ce l-au îndrăgit de la început. Căci li s-a arătat a treia zi iarăşi viu , aşa cum au prezis profeţii trimişi de Dumnezeu , înfăptuind şi o mie de alte miracole. De atunci şi până astazi dăinuie poporul creştinilor , care-şi trag numele de la dânsul”1 .
Evanghelia lui Matei coboară genealogia lui Isus până la David şi chiar la Avraam . Naşterea lui Isus poate fi plasată probabil în anul 5 î.e.n. în Bethleem, unde cu ocazia recensământului , la marginea oraşului este vizitat de cei trei magi de la Răsărit ( Baltazar, Melchior şi Gaspar) , care călăuziţi de o stea mare îi aduc daruri nobile ( aur, smirnă şi tămâie) . Evangheliile confirmă frica şi cruzimea lui Irod care filoroman fiind se vedea ameninţat de opinia magilor şi ordonă uciderea tuturor copiilor din Bethleem şi împrejurimi care aveau vârsta sub doi ani. După cum se ştie evenimentelor din viaţa lui Isus li s-au găsit preziceri în scrierile profeţilor Isaia, Ieremia , Osea. Paragrafe din scrierile acestor profeţi se potrivesc izbitor în biografia lui Isus ( naşterea , fuga în Egipt , revenirea în Nazaret etc.) . Numeroşi autori au subliniat de-a lungul timpului mediul în care a trăit Isus din Nazaret , privindu-l ca profund elenizat. Tatăl , tâmplar de meserie, poartă în Noul Testament numele ebraic Iosif , dar Maria este forma greacă a lui Miriam, Isus este forma greacă a ebraicului Ioşua , iar fraţii lui Iacob (Iacov în ebraică ), Iosef(Iosiv în ebraică) , în timp ce Iuda şi Simeon au nume ebraice , lucru care dezvăluie o elenizare a Galileei şi în privinţa onomasticii.
Un moment deosebit al biografiei lui Isus din Nazaret şi al Bisericii creştine îl reprezintă botezul de către Ioan Botezătorul în apele Iordanului în jurul anilor 28/29 e.n. Odată cu acest important eveniment învăţătura lui Isus din Nazaret devine din ce în ce mai cunoscută, iar activitatea şi renumele său din ce în ce mai consistente în rândurile poporului evreu în care trăia. Nu se pot tăgădui relaţiile lui Isus din Nazaret cu fariseii , fiind celebru episodul dialogului nocturn cu fariseul Nicodim , fiind mai apropiat de esenieni însă, privit ca un hakamini care umbla prin lume. Evangheliile presară într-o adevărată cascadă minunile şi faptele lui Isus. Şi-a adăugat douăsprezece ucenici care-l vor urma cu credincioşie în toate călătoriile Lui. Învăţătura lui Isus din Nazaret este una deosebit de sănătoasă , dar a intrat dintr-u-nceput în conflict cu interesele clasei saduceene. Casta saduceană redusă la câteva familii deşi rivalizau între ele şi se ajungea la grave acuze reciproce din dorinţa de a obţine funcţia de Mare Preot , se mobiliza exemplar în combaterea celor care încercau să-i submineze autoritatea. Fariseii aveau o influenţă importantă în rândul poporului evreu tocmai din cauza corupţiei de care dădeau dovadă saducheii , iar popularitatea de care s-a bucurat Isus s-a datorat mai ales învăţăturii , faptelor şi minunilor sale pe care le oferea pentru alinarea durerilor norodului şi nu din interese financiare şi materiale. Important este că Isus din Nazaret şi-a prezis zilele trădării sale şi a patimilor. Într-unul dintre dialogurile sale din Evanghelii el indică unui ucenic chiar şi pe cel care-L va „vinde” . În timpul dintre prinderea Lui şi punerea în practică a condamnării putem observa că ucenicii săi erau complet nepregătiţi să facă faţă şi să reziste suferinţelor pe care le presupunea fidelitatea faţă de Maestrul lor.
În privinţa procesului numeroşi autori şi-au exprimat punctul de vedere asupra gradului de vinovăţie a poporului evreu , a autorităţilor religioase ebraice sau a autorităţilor romane. Succesul acestor aprecieri este împărţit , dar putem desprinde cu siguranţă că poporul evreu , atâta cât a fost el implicat în acest caz( pentru că în opinia noastră nu pot fi acuzaţi sau implicaţi toţi evreii, ci doar cei care aflându-se în rândul populaţiei Ierusalimului , reprezentau opinia maselor, opinia mulţimii), avea o atitudine schimbătoare în privinţa lui Isus din Nazaret . Nu trebuie decât să ne amintim momentele intrării lui Isus în Ierusalim când a avut parte de o primire triumfală. Însă după cum evoluaseră lucrurile în momentele procesului său era puţin probabil că marea majoritate a populaţiei ar fi fost dornică să-L urmeze şi să dorească într-un mod deosebit , expres, eliberarea Sa, cu atât mai mult cu cât ei nu aşteptau acest gen de Mesia , ci un altul războinic şi învingător, ori acum Isus din Nazaret apărea ca un învins şi neputincios , reproşându-i-se ironic chiar neputinţa de a se salva pe sine însuşi. Alegerea lăsată la îndemâna norodului nu putem spune că a fost neapărat împotriva lui Isus din Nazaret , dar ilustreză o opţiune de moment şi în acelaşi timp o radiografie a înclinaţiei şi aşteptărilor mulţimilor. Propunându-li-se numirea unuia care ar fi urmat să fie eliberat la dorinţa lor aceştia l-au numit pe Barnaba , un zelot celebru , iar la întrebarea lui Pilat : „ Dar ce să fac cu Isus , care se numeşte Hristos ?”, norodul influenţat şi de opinia preoţimii au cerut ca Isus din Nazaret să fie răstignit. Observăm că Pilat din Pont nu dorea condamnarea lui Isus, dar nici nu a intervenit unilateral în sensul eliberării sale. Evanghelia lui Matei ne arată că însăşi soţia lui Pilat din Pont a intervenit pe lângă soţul său în sensul eliberării lui Isus, invocând un vis nocturn care o chinuia şi în care suferise din cauza lui Isus pe care-L numeşte un om drept2. Doar insistenţele marii preoţimi şi a norodului şi tăcerea lui Isus l-au convins să aplice pedeapsa , deşi mărturisea că îl găseşte nevinovat.
În toate cele patru Evanghelii autorii ne prezintă învăţătura lui Isus Hristos , pildele, parabolele şi opiniile Lui. Surprindem între versetele acestor Evanghelii că Isus nu era ostil autorităţilor romane , împăratului, îndemnând la plata tuturor dărilor , dar pretinzând şi acelaşi lucru în ceea ce îl privea pe Dumnezeu , reproşând evreilor îndepărtarea faţă de Acesta. Nu era un naţionalist , fiind mai degrabă unul dintre evreii deschişi spre universalism , dar şi-a atras de timpuriu ostilitatea înaltei preoţimi şi a unora dintre farisei. Nici nu se putea altfel. El a fost incomod , deranjant pentru bună parte a evreilor care implicaţi în acte necurate sau de corupţie erau atacaţi neiertător de către renumitul învăţător. Vedea stăpânirea romană ca îngăduită de Dumnezeu şi insensibilitatea şi imoralitatea evreilor ca pe o orbire şi depărtare de Dumnezeu. Este posibil că toate acestea nu L-ar fi condamnat definitiv dacă n-ar fi pretins despre sine că ar fi Mesia , Fiul lui Dumnezeu . La întrebarea Marelui Preot dacă este Fiul lui Dumnezeu , Isus a răspuns : „ Da, sunt!”. Această afirmaţie nu putea fi decât una deosebit de gravă , cea mai gravă din punctul de vedere al înaltei preoţimi şi a Marelui Preot. Pretenţia lui Isus dacă ar fi fost acceptată de popor ar fi desfiinţat vechile instituţii iudaice, inclusiv cea a Marelui Preot , care şi aşa erau puse în umbră de stăpânirea romană, lucru care nu putea fi acceptat de Marele Preot , de înalta preoţime. Afirmaţia sa a fost privită ca cea mai înaltă hulă pe care un contemporan o putea susţine în epocă. Privind total dinafara episodului înfăţişării lui Isus din Nazaret înaintea Sinedriului ne putem da seama de marea uimire şi ură pe care Marele Preot şi înalta preoţime o avuseseră în momentul mărturisirii lui Isus. Condamnarea din punctul de vedere al autorităţilor ebraice era inevitabilă şi doar obligativitatea unei judecăţi civile coordonată de guvernatorul provinciei o putea amâna. Ne explicăm astfel din ce cauză saducheii , care percepuseră pericolul crescând al activităţii lui Isus Hristos , erau hotărâţi să elimine învăţătura Nazarineanului. Sub presiunea lor norodul a strigat într-un glas „Răstigneşte-L” , iar Pilat din Pont a pus în aplicare pedeapsa, dezvinovăţindu-se în faţa propriei conştiinţe şi a celor care slujeau statul roman dincolo de disputele din interiorul religiei ebraice. Crucificarea , metodă de execuţie specific romană aplicată hoţilor şi necetăţenilor romani , a fost momentul de maximă înjosire a lui Isus din Nazaret şi un punct central în jurul căreia a gravitat dezvoltarea şi răspândirea gândirii creştine. Patimile de pe crucea Golgotei sunt văzute din punctul de vedere creştin ca locul în care prin suferinţele ţintuirii au fost absolvite păcatele omenirii prin sacrificiul Fiului lui Dumnezeu , întrupat pe Pământ. Eveniment major din istoria universală şi a Universului din punctul de vedere creştin , răstignirea oferea tuturor oamenilor şi neamurilor şansa unui nou început şi a unei noi vieţi prin mărturisirea Trinităţii şi acceptarea botezului.Iudaismul însă care vedea stăpânirea romană cu ochi răi şi inevitabilă , provenind din exterior , simţise, cum am mai spus , pericolul din interior pe care-l reprezenta diferitele tendinţe naţional-religioase care se manifestau libere şi ieşite de sub autoritatea Marelui Preot sau a legiuitorilor. Atenţi şi la ceea ce predica Isus din Nazaret , au reţinut că el a susţinut că a treia zi după ce va fi răstignit va învia. Evangheliile relatează că Marele Preot a insistat pe lângă guvernator şi a obţinut amplasarea unei formaţii de soldaţi romani care să păzească mormântul în care a fost înmormântat Isus Hristos , dar a treia zi de dimineaţă când femeile, care veneau la mormântul său, au văzut piatra de la mormânt mişcată , iar un înger al lui Dumnezeu le-a vorbit vestindu-le învierea Fiului lui Dumnezeu . Mai mult Isus li s-a arătat atât lor cât şi ucenicilor. Punct central al credinţei creştine , învierea şi înălţarea lui Isus Hristos , constituie un subiect de aprige discuţii până în zilele noastre. Frumuseţea ideii în sine şi a ideologiei creştine contrastează cu imposibilitatea unei explicaţii ştiinţifice complete într-un subiect atât de vehiculat şi atât de contestat din exterior , atât de iudaism,cât şi de celelalte religii sau alte medii mai puţin preocupate de religie şi necreştine. Ne surprinde însă cu certitudine lungul şir de coincidenţe între profeţiile marilor profeţi şi biografia lui Isus din Nazaret ( Hristos). S-a subliniat în mai multe rânduri faptul că o parte a populaţiei Israelului , Ierusalimului , mărturiseau pe ascuns despre ceea ce s-a întâmplat şi despre faptele şi minunile lui Isus şi ulterior a ucenicilor săi. Dincolo de crezul creştin în sine rămânem preocupaţi de evoluţia istorică a credinţei creştine şi a impactului pe care această credinţă a avut-o de-a lungul secolelor. Vedem cum autosesizarea iudaismului în această problemă a continuat pe linia stabilită încă dinaintea eliminării celui care răspândea noua învăţătură. Din acest punct de vedere anticreştinismul iudaic precede cu mult antiiudaismul creştin, iar antiiudaismul manifestat de Isus şi ucenicii săi nu trebuie privit ca bine definit sau existent în formă şi esenţă , ci asemănător atitudinii ostile a profeţilor care din interiorul societăţii iudaice criticau naţiunea , conducătorii şi principalele instituţii evreieşti , adresându-le ameninţări şi avertizări în cazul neîndreptării corupţiilor. Opunându-se , dintr-u-nceput noii învăţături din motive deja prezentate , iudaismul nu putea sprijini pe mai departe şi nu vedea cu ochi buni şi nu accepta dezvoltarea învăţăturii creştine. Au procedat pe mai departe la persecutarea noilor lideri creştini aleşi din rândul ucenicilor lui Isus din Nazaret şi a celor pe care aceştia au reuşit să-i atragă de partea lor. Atrăgem atenţia că primii credincioşi creştini şi simpatizanţi sau sprijinitori ai noii credinţe au fost din rândurile populaţiei evreieşti din Israel. Inclusiv ucenicii oricât de deschişi spre universalitate au fost, ei au văzut ca necesară răspândirea noii credinţe în special printre evrei şi nefiind pregătiţi să accepte dintr-u-nceput oameni din rândul tuturor popoarelor fără nicio condiţie. Inclusiv la Pavel vedem subliniată întâietatea evreului.Deschiderea spre exterior a creştinismului este după cum putem observa vădit mult mai mare decât puteau să fie cei mai liberali credincioşi ebraici. Privit din aceste puncte de vedere creştinismul ne apare ca fiind una dintre consecinţele crizei credinţei iudaice şi a societăţii evreieşti influenţate de evoluţia intereselor politico-militare şi economice ale Orientului Apropiat şi Mijlociu. De la început putem presupune că idea creştină a fost sprijinită din Răsărit prin călătoria celor trei magi , fapt care-i face pe cei mai pragmatici să accepte totul ca pe un amestec şi în plan spiritual a Regatului Part ceea ce nu este departe de adevăr deoarece credinţele orientale începeau să fie din ce în ce mai apreciate de însăşi aristocraţia romană , dar nu putem extinde şi în privinţa evoluţiei creştinismului aceaşi poziţie. Relaţiile cu Orientul a populaţiei evreieşti la diferitele nivele nu erau o noutate , iar interesul parţilor în privinţa Israelului era deja consacrat. Stăpânirea romană ,deşi necruţătoare şi jignitoare , oferea o relaţie mai coerentă , mai lucidă şi directă a evreilor cu autorităţile romane , iar parţii cu care o parte a populaţiei fraterniza sprijinea atunci evreii inclusiv în Babilonia. Mai departe ,Faptele Apostolilor ne prezintă activitatea misionară a ucenicilor lui Isus Hristos. În această importantă scriere cuprinsă în Noul Testament putem găsi modul în care se organiza comunitatea creştină din Ierusalim la începuturile sale , străduinţa ucenicilor de a propovădui noua credinţă şi suferinţele pe care au trebuit să le suporte din partea autorităţilor religioase ebraice. Arestarea lor şi înfăţişarea lor înaintea Sinedriului unde cazul lor este dezbătut la cel mai înalt nivel , ilustrează dimensiunea pe care o atinsese activitatea lor misionară . Marele Preot le atrage atenţia asupra faptului că le interzisese să mai răspândească ideile noii credinţe , dar ei nu se conformaseră. Putem surprinde că în componenţa Sinedriului se aflau şi opinii mai moderate , chiar binevoitoare , într-unul dintre capitolele în care Gamaliel îşi expune punctul de vedere. Capitolul al şaselea a Faptelor Apostolilor ne descrie poziţia celui care va deveni cel mai influent cărturar evreu- Gamaliel al II-lea : „ Dar un fariseu numit Gamaliel , un învăţător al legii , preţuit de tot poporul , s-a sculat în picioare în sinedriu şi a poruncit să-i scoată pe oameni afară , pentru puţin timp . Şi le-a zis : <<Bărbaţi israeliţi , luaţi seama bine la voi înşivă , ce aveţi de gând să faceţi oamenilor acestora>>”. Textul cuvântării lui Gamaliel redat de către autor conţine erori în privinţa precedentelor pe care le avusese cazul tulburării creştine , pomenind despre Teuda înaintea lui Iuda Galileanul , dar exprimă deosebit de emoţionant mai departe punctul de vedere al eruditului evreu : „ Şi acum , eu vă spun : << Depărtaţi-vă de oamenii aceştia şi lăsaţi-i în pace. Dacă planul sau lucrarea aceasta este de la oameni , se va distruge ; dar dacă este de la Dumnezeu , nu-i veţi putea nimici. Să nu fiţi găsiţi împotriva lui Dumnezeu >>”3 . Dacă decizia Sinedriului ar fi continuat pe această direcţie relaţia creştinism-iudaism ar fi fost mai apropiată , mai caldă , mai armonioasă. În acelaşi timp dacă privim cu toată seriozitatea principalele puncte care separau şi făceau diferenţă între creştinism şi iudaism constatăm că ele nu erau compatibile şi se excludeau reciproc. Iudaismul nu avea cum să negocieze cu creştinii , nerecunoscându-i , iar a colabora cu ei însemna a se autodizolva, iar creştinii recunoşteau tradiţia iudaică , dar percepeau ca depăşite şi nonvalide toate sacrificiile şi tradiţiile ebraice odată cu jertfa lui Isus Hristos , ca pe un episod consumat , dar necesar. Până către sfârşitul secolului I e.n. nicio scriere atribuită creştinilor nu a fost vădit antievreiască . Anticreştinismul iudaic însă a continuat să se manifeste pe toată durata secolului I e.n. .
Apărut la Ierusalim , creştinismul original s-a răspândit în următoarele decenii în Europa, Asia şi Africa. Jean Daniélou atrage atenţia că creştinismul s-a dezvoltat în mod egal atât în lumea păgână occidentală, cât şi în lumea păgână orientală , a cărui limbă cultă era aramaica, în Transiordania , Arabia, Fenicia , Coelesiria , Adiabene, Osroene4. Dacă Faptele Apostolilor prezintă misiunea creştină legată mai ales de elenişti , se poate acredita şi o misiune arameeană. În privinţa bisericii din Galileea , inscripţiile iudeo-creştine arhaice de la Nazaret atestă o evanghelizare foarte veche , lucru în privinţa căruia Faptele Apostolilor nu fac nicio menţiune5 . Este probabil deasemenea că creştinii evrei alungaţi din Palestina după anul 70 e.n. au întâlnit la Pella unde se stabilesc o comunitate creştină deja constituită .Epifaniu îi consemnează, iar fragmentele unei Evanghelii a nazarinenilor în limba aramaică cunoscută Sfântului Ieronim s-au păstrat6.Găsim important de subliniat că odată convertiţi la creştinism iudeii rămâneau supuşi normelor proprii şi fideli interdicţiei de a mânca cu neiudeii , inclusiv cu „păgânii” convertiţi7.
Istoria eclesiastică a lui Eusebiu din Caesarea ne informează că apostolii au propovăduit în toată lumea cunoscută atunci: Toma la Parţi, Ioan în Asia, Petru în Pont şi Roma , Andrei în Sciţia. Biserica iudeo-creştină de la Ierusalim a jucat un rol decisiv până în 70 e.n.8 , iar descoperirile de la Nag Hammadi( în special a Evangheliei după Toma) ilustreză o tradiţie arameeană care alăturate scrierilor iudeo-creştine Didahia, Înălţarea lui Isaia, dezvăluie o tradiţie paralelă cu scrierile Noului Testament , deosebit de importante9. Evanghelia Evreilor , care se pare că izvorăşte dintr-o comunitate iudeo-creştină egipteană de la începutul secolului II e.n. , îl plasează pe Iacov ca fruntaş al Bisericii creştine. La fel şi Evanghelia după Toma , descoperită la Nag Hammadi îl prezintă pe Iacov ca model pentru ceilalţi apostoli . Clement , în Hypotyposes , îl plasează înaintea lui Ioan şi Petru , iar cele trei Apocalipse ale lui Iacov , aflate la Nag Hammadi , atestă izvoare iudeo-creştine ale gnosticismului10. Hegesip îl prezintă pe Iacov în relaţii bune cu iudaismul rabinic. Succesorul lui Iacov este vărul lui Isus , Simeon , în timpul primului război iudaic când ruptura dintre Biserică şi iudaism devine definitivă.După căderea Ierusalimului , Eusebiu din Caesarea susţine că o parte a iudeo-creştinilor retraşi revin în Palestina şi Ierusalim. El aminteşte de cincisprezece succesiuni de episcopi până la al doilea război iudaic care în opinia lui ar fi fost evrei de viţă veche11, episcopi care ar fi fost circumcişi. Puşi în faţa unei succesiuni atât de numeroase într-o perioadă atât de scurtă (70-132 e.n.) , Jean Daniélou propune existenţa unui consiliu de douăsprezece prezbiteri dintre care unul ar fi avut întâietatea ,ceea ce pare mai credibil. Rigurozitatea Bisericii din Ierusalim este renumită şi ilustrată de Epistola lui Iuda care are un profund caracter iudeo-creştin , iar Iustin vorbeşte despre aceşti iudeo-creştini la mijlocul secolului II e.n.12. Ei au fost persecutaţi de către Bar Kochba , iar de originile Bisericii de Ierusalim pare să se lege originea Bisericii din Egipt. Evanghelia Egiptenilor şi Evanghelia Evreilor menţionate de Clement din Alexandria şi Origen face plauzibilă existenţa a două feluri de creştini din Egipt: de iudei convertiţi şi egipteni convertiţi. Misiunea creştină pare a nu fi străină nici de Etiopia şi asta din primul secol al erei noastre.
Având o legendă care coboară până în timpul lui Isus (Cronica lui Addai) , regele Abgar IX (179-186 e.n.) este acceptat ca fiind primul rege creştin din Edessa. Istoria eclesiastică a lui Eusebiu din Caesarea subliniază că iudeo-creştinii din Osroene sărbătoreau Paştele ca şi creştinii palestinieni13. De mediul creştin edessian par a se lega Faptele lui Toma , Psalmii lui Toma şi Evanghelia lui Toma. Evanghelizarea Adiabenei are şi ea aceaşi origine iudeo-creştină palestiniană , cunoscut fiind faptul că încă din secolul I e.n. regele Izates şi mama sa Elena se convertiseră la iudaism. Episcopii Adiabenei din secolul II e.n. aveau cu toţii nume iudaice ( Samson, Isaac, Abraham, Moise, Abel)14, ceea ce credem înclină definitiv balanţa în favoarea originii iudeo-creştine palestiniene a creştinismului Adiebenian. La sfârşitul secolului II e.n. Taţian este un mare reprezentant al creştinismului de Adiabene.
Preluând pe Origen, Eusebiu din Caesarea desemnează pe Toma ca fiind apostolul parţilor15 şi putem discuta despre o extindere a misiunii creştine până în India încă din primul secol , Eusebiu notând că Panten , misionar iudeo-creştin din Egipt , ar fi realizat o misiune în Indii unde ar fi găsit o Evanghelie a lui Matei în limba ebraică16, tradiţia de mai târziu atribuindu-i lui Bartolomeu evanghelizarea Indiilor. Frumuseţea acestui tip de creştinism s-a perpetuat şi în Evul Mediu printr-un număr redus de creştini de acest gen în comunităţile rurale şi urbane din Orient.
Aceste diferenţe care persistau în rândul creştinilor au fost puse în discuţie încă din primul secol. Misiunea lui Pavel sporise într-un deceniu numărul „păgânilor” convertiţi. Iudeo-creştinismul de tip ierusalimian pălea prin comparaţie cu iudeo-creştinismul paulian dacă privim prin prisma numărului de credincioşi. Pavel aminteşte în Faptele Apostolilor 15,10 că evreii creştini au acceptat de la început ca păgânii convertiţi să nu fie obligaţi la circumcizie , dar asta nu însemna că evreii creştini îi considerau complet egali pe noii convertiţi dintre neamuri. Putem admite deci că o criză mocnea în interiorul acestor două categorii de creştini. Nota de superioritate a evreilor creştini este adoptată inclusiv de apostolii tradiţionalişti(Iacov, Petru). Acest gen de criză s-a dorit a fi rezolvată prin Sinodul de la Ierusalim(49 e.n.) când se stabileşte că creştinii dintre neamuri nu trebuiau să se supună regulilor noahice , trebuind să se abţină doar de la carnea jertfită idolilor, de animalele sugrumate şi de la desfrâu , ceea ce mai subliniază superioritatea evreului creştin , lucru susţinut inclusiv de apostolul neamurilor Pavel , dar curând numărul creştinilor dintre neamuri în continuă creştere va consacra acest tip de creştinism şi va diminua rolul istoric al iudeo-creştinismului palestinian şi regresul numeric al acestor creştini , fapt care nu ar contravine universalismului care-l caracteriza pe Isus şi indicaţiei Acestuia către ucenici de a duce vestea cea bună tuturor neamurilor , dar îndepărta pe creştini de rigorile tradiţiei iudaice.
Activitatea lui Pavel este magnifică în Asia Mică , Grecia, Macedonia , Peninsula Italică. Ne este prezentată în Faptele Apostolilor unde putem surprinde şi problemele existente în interior şi pericolele care ameninţau Biserica. Nu de puţine ori sunt subliniate greutăţile şi suferinţele de care au avut parte. Populaţia şi autorităţile priveau cu suficientă răceală activitatea paulină şi chiar apostolul nominalizează suficienţi oameni din rândul populaţiei din cauza cărora a avut de suferit. Iudaismul prin reprezentanţii săi supraveghea evoluţia acestei credinţe şi acţionau în sensul izolării şi persecutării creştinilor şi chiar a uciderii fruntaşilor săi. Martiriul lui Pavel şi Petru exemplifica ostilitatea generală care răbufnea uneori deosebit de virulent , dar comunităţile creştine au supravieţuit şi au păstrat învăţăturile marelui apostol al neamurilor , a celui care a consacrat iudeo-creştinismul de tip elenistic.
Important de amintit este faptul că apostolul Pavel întâlneşte în Corint pe Aquila şi Priscila, tocmai alungaţi de la Roma în urma unui edict imperial menţionat de Suetoniu şi datat în anul 49 e.n..
Alături de misiunea paulină deosebit de importantă ne apare misiunea petrină. În Palestina , Fenicia, Siria , Cilicia apostolul Petru răspândeşte buna vestire. Eusebiu din Caesarea extinde misiunea petrină şi asupra Bithiniei , Capadociei şi Galatiei.
Apostolul Ioan era cel mai tânăr dintre ucenicii lui Isus Hristos. Activitatea sa misionară ne este destul de bine cunoscută , dar ştim că era un pilon important al Bisericii primare. După Sinodul de la Ierusalim (49 e.n.) nu se ştiu despre Ioan decât puţine lucruri până la exilul la Patmos din timpul lui Domiţian la care face Ioan însuşi referire în Apocalipsa 1,9. Sfântul Irineu amintea despre lucrarea de învăţătură a lui Ioan în Efes , subliniind că apostolul Ioan a trăit până în timpul domniei împăratului Traian.
Pentru creştinismul nord şi sud dunărean notabilă este informaţia transmisă de Eusebiu din Caesarea care în Istoria eclesiastică desemnează ca responsabil al evanghelizării Sciţiei pe apostolul Andrei. Greu de verificat afirmaţia nu ni se pare imposibilă putând susţine ca plauzibilă şi deloc exagerată încercarea evanghelizării sud şi nord-dunărene (la Dunărea de Jos) încă de la începuturile răspândirii noii credinţe prin persoana apostolului Andrei ceea ce ne conduce la existenţa timpurie şi în aceste regiuni a unei orgănizări bisericeşti chiar dacă reduse numeric care va dezvălui în secolul IV e.n. vigoarea vieţii bisericeşti creştine ilustrată şi prin importantele descoperiri arheologice de acest gen mai ales din Dobrogea actuală.
Considerăm ca izvorând din interiorul iudaismului şi a poporului evreu credinţa creştină şi deci importantă de semnalat . Dincolo de polemica iscată încă de la început şi care a condus la atâtea victime de-a lungul mileniilor considerăm ca aparţinând chiar strâns legat de istoria poporului evreu cel puţin în primul secol după pătimirea lui Isus din Nazaret (Hristos). De remarcat că pentru autorităţile romane creştinismul cel puţin în primul secol a fost privit ca pe o problemă internă a poporului evreu, ca pe o criză a iudaismului sau confundat cu acesta, în orice caz ca pe o problemă iudaică pe care nu o înţelegeau şi o doreau soluţionată.
1 Flavius Iosephus, Antichităţi iudaice,II,XVIII,III,3,traducere şi note de Ion Acsan,Editura Hasefer,Bucureşti,2001
2 Evanghelia după Matei,27,19
3 Faptele Apostolilor, 5, 34-39
4 Jean Daniélou,Biserica primară. De la origini până la sfârşitul secolului al treilea,Editura Herald,Bucureşti,2008, p.26
5 Ibidem
6 Ibidem, p.30
7 Ibidem, p.34
8 Ibidem, p.8
9 Ibidem, p.7
10 Ibidem, p.15
11 Eusebiu din Caesarea , Istoria eclesiastică,IV,5,2trad.,studii şi note T. Bodogae,vol.13,Bucureşti , 1987
12 Iustin,Dialog cu Trypho,XVIII,1,în : Apologeţi de limba greacă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortdoxe Române,Bucureşti,1997;www.voxdeibaptist.org/justin_trypho_rom.htm
13 Eusebiu din Caesarea, Istoria eclesiastică, V, 23,4 ,trad.,studii şi note T. Bodogae,vol.13,Bucureşti , 1987
14 Jean Daniélou,op.cit.,p.65
15 Eusebiu din Caesarea, Istoria eclesiastică, III,I,1,trad.,studii şi note T. Bodogae,vol.13,Bucureşti , 1987
16 Ibidem, V,10,3
BALAJ Radu-Alin 