Arta ebraică poate fi surprinsă în dezvoltarea sa de-a lungul mai multor secole chiar de la începutul primului mileniu î.e.n.. Regele David a transformat Ierusalimul în capitală, iar fiul său , regele Solomon ( 960-931 î.e.n.), în timpul căruia regatul Israel atinge apogeul, termină construirea Primului Templu din care nu se mai găsesc urme arheologice, dar care este descris detaliat în Biblie. În această perioadă şi până la începutul erei creştine Templul a constituit un simbol al naţiunii evreieşti şi o emblemă a artei şi arhitecturii ebraice.
Cea de-a doua poruncă dată de Dumnezeu poporului evreu prin Moise specifica textual : „ Să nu-ţi faci chip cioplit , nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri , sau jos pe pământ , sau în apele mai jos decât pământul . Să nu te închini înaintea lor , şi să nu le slujeşti ; căci Eu , Dumnezeul Tău, sunt un Dumnezeu gelos , care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copiii până la al treilea şi al patrulea neam al celor care mă urăsc , şi mă îndur până la al miilea neam de cei ce mă iubesc şi păzesc poruncile mele”1. Această poruncă expresă şi-a pus amprenta asupra artei evreieşti şi a avansat atât de departe aprecierile încât mulţi au contestat existenţa unei arte şi chiar arhitecturi evreieşti. Atingând acest subiect în lucrarea sa „ Sinagoga arhitectură a monoteismului” , Mircea Moldovan afirmă : „ Problema reprezentării are origini comune în istoria religiei şi artei . Majoritatea religiilor antice erau politeiste şi antropomorfe . Dacă curente din filosofia greacă ( de la presocratici la Platon ) ar fi fundamentat conceptual iconoclasmul , elitismul şi lipsa lor de reală aderenţă socială fac ca primatul în domeniu , şi nu numai cronologic, să aparţină <<inovaţiei>> religioase decurgând din monoteismul evreiesc . Abordarea religiei de către istorie , filosofie sau alte ştiinţe rămâne delicată pentru că semnalează evoluţii sau alăturarea unor atitudini contradictorii într-un domeniu care ar vrea să apară imuabil.Astfel <<contrapunctul din Tora>> ( interdicţia absolută a imaginilor şi afirmaţia că există imagini ale lui Dumnezeu ) nu este de niciun folos argumentaţiei în mediile religioase pentru că monoteismelor le este deja specifică dualitatea text-canonic-text interpretativ”2. Tot el continuă : „ Acestea ar putea proscrie arta figurativă , dar nu şi numeroase alte manifestări : arta abstractă , non figurativă , aleatorie , caligrafie etc.”3.
În „ Ars as a source for Jewish Historiography” profesorul Moshe-Carmilly Weinberger , care a stabilit o punte de legătură între autoritatea rabinică şi cea ştiinţifică , a adus lămuriri în privinţa definirii , evoluţiei şi problemelor sensibile ale artei ebraice .
În opinia profesorului Moshe-Carmilly Weinberger arta ar avea un rol important în istoriografia evreiască . Cea de-a doua poruncă nu s-ar opune artelor , ci adoraţiei , idolatrizării. Argumentaţia continuă prin relevanta observaţie a alcătuirii celei de-a doua porunci din trei segmente importante : 1. cerul, 2. pământul, 3. apa , fiind limpede că interzicerea imaginilor se opunea idolatrizării şi nu manifestării artelor.
Chiar dacă există dovezi arheologice care atestă venerarea unor zeităţi păgâne chiar în Israel aceste situaţii sunt izolate . Mircea Moldovan spune că : „ Distrugerea imaginilor , cunoscută sub numele de iconoclasm , ar fi fost o revoltă a evreilor împotriva oricărei forme a idolatrizării , deşi descoperiri arheologice au adus la lumina zilei în Israel statui şi imagini ale unor zeităţi păgâne ( Astarte , Baal) , mai mult ca probabil importate din statele feniciene vecine. Respingerea reprezentărilor gravate ar fi persistat până la începutul secolului VI , când interesul faţă de adoraţie a scăzut , îngrijorarea evreilor s-ar fi diminuat , iar creativitatea artistică ar fi început să înflorească în viaţa evreilor”4.
Odată demonstrată ipoteza existenţei unei arte evreieşti originale nu ne rămâne decât să-i stabilim coordonatele şi caracteristicile . Arta ebraică a fiinţat , s-a dezvoltat şi s-a pretat mai bine de un mileniu tuturor cerinţelor religiei evreieşti ( sec. X î.e.n.-II e.n.) . Această artă a gravitat în jurul credinţei iudaice ca o consecinţă şi cerinţă a acesteia şi în plan arhitectural s-a adaptat schimbărilor în plan social , cultural şi religios. În manifestarea arhitecturală , arhitectură civilă sau militară nu consacră arta ebraică şi nu scot în evidenţă existenţa sau caracterul unitar al poporului evreu. Arhitectura religioasă este cea care a consacrat cu adevărat arta ebraică prin cele două componente definitorii ale sale : Templul şi sinagoga . Primul ( Templul ) precede pe cea de-a doua , dar sunt opinii care plasează coexistenţa sinagogii , în forma cea mai arhaică , cu Templul până către secolul VI î.e.n.5.
Templul a supravieţuit şi a fost martorul tăcut al existenţei istorice sinuoase a poporului evreu. El a devenit centrul spiritual şi cultural al poporului evreu şi însemnătatea lui a fost primordială pentru fiecare evreu din Israel sau din diaspora. O importantă centralizare a cultului în jurul Templului din Ierusalim are loc în timpul regelui Iosia ( 640-609 î.e.n.) când după scindarea regatului şi ascensiunea Asiriei , Iudeea redevine independentă6.
Victoriile regatului neobabilonian au condus şi la invadarea Iudeii şi ocuparea Ierusalimului , mulţi evrei fiind deportaţi în Babilon. A doua asediere a Ierusalimului condusă de Nabucodonosor al II-lea ( 589-586 î.e.n.) a provocat incendierea Templului. De condiţia iniţial umilă a evreilor babilonieni se acceptă că s-ar lega existenţa primelor sinagogi arhaice. Ocuparea Babilonului de către perşii conduşi de Cirus II a condus la posibilitatea repatrierii unor evrei şi la reconstrucţia Templului care a căpătat o puternică valoare de simbol şi de încredere în forţele proprii ale tuturor evreilor.
Inaugurării din anul 515 î.e.n. I s-a adăugat o nouă repatriere din Imperiul Persan în timpul lui Artaxerxe I când Neemia , conducătorul exilaţilor din zona Nippur , reconstruieşte zidurile Ierusalimului ( 445 î.e.n.). Ezdra în fruntea altor repatriaţi avansează un set de reforme care duceau la dezvoltarea iudaismului rabinic , atribuindu-se şi redactarea Torei : „ Naşterea iudaismului rabinic şi sinagogal a fost ca o nouă revelaţie : Talmudul a ajuns chiar să afirme : <<Ezdra ar fi fost demn să primească Tora dacă Moise nu l-ar fi precedat>>”7 .
Tempul continuă şi de-a lungul epocii elenistice să rămână centrul activităţilor ebraice cu toată dezvoltarea pe care a cunoscut-o aşezările evreieşti din patria-mamă sau din diaspora şi cu toată întărirea fariseismului şi a sinagogilor până către începutul erei creştine. Regele Irod care fusese atât de înfiorător şi de temut a fost ultimul restaurator al Templului din Ierusalim , iniţiativă care se va întinde pe durata mai multor secole. În anul 70 e.n. ca urmare a primului război iudaic Marele Templu a fost distrus pecetluindu-se dispariţia lui în devenirea arhitecturală , dispariţia iudaismului sacerdotal şi a regalităţii şi supravieţuirea iudaismului prin latura sa rabinică.
În secolul I î.e.n. şi până la distrugerea Marelui Templu lupta din interiorul naţiunii evreieşti , dintre saduchei ( adoratorii Templului ) şi rabini a fost importantă în plan ideologic. Deşi Templul avea locul central , el tindea să devină către începutul erei creştine doar un simbol , centrul de greutate deplasându-se către sinagogile răspândite în tot Israelul. Schimbarea în plan arhitectural chiar dacă regătită de mai multe secole a fost parcă mult prea bruscă prin dispariţia Marelui Templu.
„ După Hayoun şi Jarrasé, dacă revenim la originea şi geneza sinagogii , trebuie să ţinem cont şi de percepţia iudaică , conform căreia sinagoga ar avea o arhitectură , dar mai ales un suflet. Datele istorice arată că , dacă edificarea Templului din Ierusalim s-ar fi realizat cu preţul distrugerii celorlalte sanctuare vechi evreieşti , apariţia sinagogii se face în condiţiile coexistenţei încă o durată de timp a cultului sacrificial („ suflul buzelor”) cu cel sinagogal şi că rugăciunea evreiască a îmbinat întotdeauna fervoarea religioasă cu studiul.
Iniţial , sinagogile ar fi fost nişte clădiri de o simplitate extremă , a căror realizare nu era ghidată de prescripţii şi a căror mică piesă de mobilier ar fi fost dulapul în care erau depozitate sulurile Torei-Sifre Tora ( unele surse afirmă că acesta ar fi fost mobil , fiind amplasat pe un cărucior). Curând a fost adăugată tribuna predicatorului , bimahul sau almenorul“8 .
Aproape toate religiile antice au trăsături comune : sunt politeiste , antropomorfe , iar cultul interior este dedicat clerului şi doar exteriorul pentru restul credincioşilor9. Templul mesopotamian , ritualul religios egiptean , templul grec sau cel italic au aceste trăsături principale. „ Faţă de toate acestea , apare evidentă mutaţia realizată de singogă: comunitatea este admisă în interior şi aici se desfăşoară liturghia, faţadele trec printr-o „eclipsă” şi vor deveni importante mult mai târziu după unii autori consacraţi altarul de jertfă este înlocuit de un artefact- chivotul scrierilor sfinte şi curând locul de propagare a cuvântului divin va fi exprimat prin cel de-al doilea pol al lăcaşului- bimahul”10 .
Existau indicaţii şi în privinţa amplasamentului sinagogilor. Acestea trebuiau să fie construite în apropierea unei ape , în punctul cel mai înalt al aşezării , într-un „loc curat”11 . Aceste condiţii nu au putut fi respectate întotdeauna de evrei deoarece grecii, romanii, creştinii şi mai târziu musulmanii nu acceptau ca lăcaşurile lor de cult să fie depăşite în înălţime”12.
Ferestrele sinagogii13 trebuiau să fie relativ mici , cu parapeţi înalţi pentru ca serviciul divin să nu fie deranjat sau observat de cei din exterior.
Cuvântul sinagogă are origine grecească pentru evrei existând trei denumiri consacrate ale lăcaşului : Bet hakneset – casa adunării , destinată rugăciunii comune şi studiul Torei în comun; Bet tefila – casa de rugăciuni şi Bet hamidraş- casa învăţăturii , de obicei de dimensiuni mai reduse în care ziua se desfăşura învăţământul religios14.
În opinia lui Aristide Streja şi Lucian Schwarz , ansamblul sinagogal ar fi ajuns relativ repede să aibă o sală mică ( 10-12 locuri pentru rugăciuni zilnice) , o curte în aer liber , sediu administrativ , clădiri pentru învăţământ şi adunare15 .
Diaspora babiloniană şi egipteană pare să fi simţit prima necesitatea întâlnirii în clădiri speciale , o primă menţiune fiind o inscripţie din timpul lui Ptolemeu III ( 246-221 î.e.n.)dedicată unei sinagogi16. Din scrierile apostolilor care-şi istorisesc călătoriile lor aflăm că în Asia Mică , Grecia continentală sau în Italia existau numeroase sinagogi , cele mai numeroase fiind însă în Israel , în special în Ierusalim ( între 400-500 înainte de distrugerea Templului)17.
„ După Sed – Rajna , sinagogile din Israel ar putea fi clasificate , după criterii cronologice şi topografice în trei mari tipuri : – sec. II-III în Galileea şi pe înălţimile Golan: plan basilical , cu colonadă interioară pe trei laturi , acces pe a patra latură orientată spre Ierusalim şi unde se aduceau pe un cărucior mobil sulurile Torei pe durata oficierii serviciului divin ; exemplarele s-au găsit la Capharnaum ( galeria ar fi fost rezervată femeilor ) , Chorazim, Meron, Kfar, Baram, Nabratein, En Dikke, prima sinagogă din secolul IV; la originea acestei tipologii s-ar afla sălile de rugăciune amenajate de către zeloţi în triclinia din fortăreţele lui Irod de la Massada şi Herodion sau la Gamla , încă din secolul I; – sec. IV-V în Iudeea , este reprezentat prin practicarea intrării pe alt zid decât cel orientat spre Ierusalim în centrul căruia se va amplasa dulapul din sulurile Torei; exemplele sunt Susiya şi Esthtemoa , la care sala e dezvoltată pe lăţime; – sfârşitul secolului V – începutul secolului VI , exemplificat prin Beth-Alpha (517-518), plan basilical , intrare pe latură opusă celei orientate spre Ierusalim pe care se realizează o absidă pentru chivotul cu sulurile Torei , iar în faţa acesteia apare estrada pentru lectura acestora – bimahul; acesta , a fost , în final , tipul cel mai omogen şi adaptat liturghiei”18.
„ Orientarea sinagogilor se făcea spre Ierusalim , cu excepţia celor samaritene care aveau drept sanctuar muntele sacru Garizim. Această orientare a cunoscut în Palestina o evoluţie (oarecum similară cu cea a lăcaşurilor creştine timpurii) în care primele sinagogi aveau intrarea orientată spre Ierusalim , pentru ca din secolul IV spre acesta să fie îndreptat zidul cu chivotul sulurilor Torei şi care trebuia să fie cel mai puternic din toată clădirea”19. Toate acestea nu au fost reguli absolute , existând cazuri în care fie orientarea era diferită , fie printr-o influenţă creştină „ se cristalizează o predominanţă a configuraţiei basilicale cu navă principală , două colaterale şi absidă terminală la începutul secolului VI e.n.20.
Arheologia vine să întărească opiniile cercetătorilor . Deşi puţine şi incomplete săpăturile arheologice au adus la lumină mai multe sinagogi din Israel , Siria , iar în Irak arheologii evrei , neavând posibilitatea de a cerceta , au intrat doar în posesia informaţiilor transmise. La Tiberias ,lângă lacul Galileea, sinagoga din secolul IV avea reprezentări umane şi zoomorfe21, la Capernaum o sinagogă de secol II-III e.n. fiind în urma alteia mai vechi22, mai multe sinagogi au fost escavate în Siria , iar lângă şoseaua Nazaret-Haifa , centrul academic al lui Iuda Ha-Nasi dezvăluie sinagoga,catacombele şi cimitirul23. La Dura-Europos , pe Eufrat , a fost scoasă la lumină o sinagogă datată 245 e.n. cu inscripţii în aramaică , greacă şi pehlevi-partă şi 30 de fâşii de pergament pictate (imagini ale patriarhilor , ieşirea , David şi temele reîntoarcerii şi mântuirii)24.
În opinia lui Moshe Carmilly-Weinberger în secolul VII e.n. odată cu expansiunea arabă şi a atitudinii iconoclaste , arta evreiască de tip Dura-Europos ar fi suferit un eşec.
Moses Rosen afirmă în „ Eseuri biblice” că sinagoga nu era doar o biserică , ci o casă a adunării obştii şi un lăcaş de învăţătură , iar în sinagogă fiecare se roagă pentru sine având o relaţie nemijlocită cu Creatorul.
Zugrăveala interioară şi exterioară este cunoscută mai bine prin sinagogile mai recente , dar şi în antichitate exista o zugrăveală bine definită cu motive vegetale şi geometrice. După primele secole creştine şi pe acestă latură au intervenit schimbări importante existând şi reprezentări antropomorfe şi zoomorfe.
Chivotul era bogat ornamentat cu sculpturi în lemn fiind depozitarul sulurilor de pergament care conţin textul Pentateuchului şi care era plasat în partea de răsărit a sinagogii. Predela era cea care acoperea Chivotul cu sulurile Legii pe fondul de catifea sau brocart brodându-se motive tradiţionale şi texte cu diferite conţinuturi.
Coroana era plasată deasupra celor două capete de axă pe care era înfăşurat textul Pentateuchului. Erau lucrate cu mult rafinament în metal nobil şi încustrate cu pietre semipreţioase.
Cupa de kiduş avea o mărime , formă , tehnică de execuţie şi ornamentare diferite. În majoritatea cazurilor cupa de kiduş era realizată din argint fiind folosită de rugăciunea de binecuvântare a vinului la ocazii festive.
Dantelăria era prezentă însoţind diferitele ştergare şi feţe de masă din sinagogă , alături de vestimentaţia de sărbătoare a credincioşilor.
Indicatorul ( iad ) era un obiect din metal sau lemn prin care se ţinea şirul textelor din sulurile Legii. În numeroase cazuri era bogat ornamentat uneori din metal nobil , fildeş şi cu pietre semipreţioase având la capăt o mână cu un arătător deosebit de lung. În forma sa cea mai primitivă era confecţionat dintr-un beţişor cilindric sau paralelipipedic ascuţit la vârf.
Inelul pentru prosopul de sinagogă era ornat cu linii curbe şi figuri de păsări, flori, cerbi, fiind de regulă realizat din alamă.
Meghila reprezenta textul Poveştii Esterei aşternut pe pergament , iar Menora ( simbol al credinţei iudaice ) era celebrul candelabru cu şapte braţe din alamă , bronz , fiind aşezat mai ales în zona pupitrului de rugăciune. Mezuza ( textul caligrafiat pe pergament al crezului iudaic „Sema-Israel”) era poziţionat în zona uşilor.
Pupitrul de rugăciune era bogat împodobit cu sculpturi din lemn fiind însoţit pe perete de o grafică „seviti”. Jilţul lui Eliahu era folosit în ceremonialul circumciziei fiind frumos lucrat în sculptură de lemn . Lampa de Hanuca era realizată inclusiv din argint fiind corpul de iluminat care servea în cele opt seri ale sărbătorii macabeilor.
Arta ebraică s-a reflectat de numeroase ori şi în broderiile sau în învelitorile şi pâinea împletită pentru sâmbătă sau al anumite sărbători. Principalele elemente de ornament erau cele vegetale ca şi ciorchinele , frunze sau vrezuri de viţă-de-vie , ramură de palmier salcia, fructe sau pomul vieţii şi abia din secolul III e.n. încep să devină comune simbolurile şi imaginile antropomorfe şi zoomorfe.Având specificul său, arta ebraică, aşa cum ni se dezvăluie , constituie un reper deosebit între manifestările artistice şi culturale ale Orientului Apropiat şi Mijlociu. Păstrându-şi linia de originalitate pe o perioadă deosebit de întinsă în timp arta ebraică străluceşte prin ingeniozitatea slujitorilor săi şi prin evidenţierea trăsăturilor care o fac unică.
1 Exod, 20, 4-6
2 Mircea Moldovan, Sinagoga -arhitectură a monoteismului , Editura Paideia,Bucureşti, 2003, p. 28-29
3 Ibidem
4 Ibidem, p. 30
5 Ibidem,p.15
6 Ibidem
7 Josy Eisenberg, op.cit.,p.51
8 M. Moldovan, op.cit., p.35
9 Ibidem, p.37
10 Ibidem, p.39
11 Talmud, Editura Hasefer,Bucureşti,2007
12 M. Moldovan, op.cit., p. 83
13 Cartea lui Daniel,6,11
14 M. Moldovan, op.cit., p. 84
15 Ibidem, p.87
16 Ibidem, p. 122
17 Ibidem
18 Ibidem, p.126
19 Ibidem, p.125
20 Ibidem
21 P. Johnson,op.cit.,p.126
22 Ibidem
23 Ibidem
24 Ibidem
BALAJ Radu-Alin 